Greutatea Cuvintelor Nespuse

— Nu mai vreau să te aud! Ai distrus totul, Irina! Ți-ai bătut joc de noi, de fratele tău, de mine!

Cuvintele mamei încă îmi răsună în minte, la fel de tăioase ca atunci când le-a strigat pe holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era o seară de iunie, cu miros de tei și asfalt încins, iar eu stăteam cu mâna pe clanță, valiza la picioare, tremurând între dorința de a fugi și nevoia disperată de a fi iubită. Fratele meu, Radu, mă privea din camera lui, cu ochii mari și triști, încercând să-mi spună ceva fără cuvinte. Dar nu am avut curajul să-l privesc prea mult. Am ieșit pe ușă și am lăsat totul în urmă: certurile, boala lui Radu, reproșurile mamei, copilăria mea.

Am ajuns la gară fără să știu exact unde merg. Aveam doar banii strânși din meditații și o adresă scrisă pe un bilețel: o garsonieră de închiriat în Militari, la capătul tramvaiului 41. În trenul aglomerat, printre oameni obosiți și bagaje grele, am început să plâng în surdină. O femeie cu părul alb mi-a întins un șervețel și mi-a spus încet: „Nu-i nimic, mamă. Toți fugim de ceva.”

Primele luni au fost un coșmar. M-am angajat ca vânzătoare la un magazin non-stop, schimburi de noapte, salariu mic. Ziua încercam să dorm, dar gândurile nu-mi dădeau pace: dacă Radu are nevoie de mine? Dacă mama nu se descurcă singură? De fiecare dată când îmi verificam telefonul găseam mesaje lungi și furioase de la mama: „Ești o egoistă! Radu are febră iar! Nu-ți pasă decât de tine!” Uneori citeam mesajele și plângeam ore întregi. Alteori le ștergeam fără să le deschid.

Într-o seară, după o tură lungă, am găsit-o pe vecina mea, tanti Maria, pe scară. M-a privit lung și mi-a spus: „Fata mea, nu poți fugi la nesfârșit. Ce s-a întâmplat acasă?” Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: cum mama mă făcea mereu vinovată pentru boala lui Radu, cum nu reușeam niciodată să fiu suficient de bună pentru ea, cum tata a plecat când eram mică și nu s-a mai uitat înapoi. Tanti Maria m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final mi-a spus doar atât: „Uneori părinții rănesc pentru că nu știu altfel să iubească.”

A trecut un an până am avut curajul să-l sun pe Radu. Vocea lui era slabă, dar caldă:
— Irina? Mi-e dor de tine…
— Și mie mi-e dor de tine, Radule. Cum ești?
— Mama e tot supărată… Dar eu știu că tu n-ai plecat din cauza mea.

Am simțit cum mi se rupe inima. Toți anii aceia în care am crezut că trebuie să fiu salvatoarea lui Radu, că trebuie să mă sacrific pentru el… Și totuși, el era singurul care nu-mi cerea nimic.

Am început să ne vedem pe ascuns, în parc sau la cofetăria din colț. Îi aduceam cărți și prăjituri, îi povesteam despre viața mea nouă — despre cât de greu e să fii adult când nimeni nu te-a învățat cum să ai grijă de tine. El îmi povestea despre școală, despre colegii care îl evitau din cauza bolii lui (Radu avea epilepsie), despre cum mama plângea noaptea crezând că nu-l aude nimeni.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la mama: „Radu e la spital.” Am alergat ca nebuna până la Floreasca. L-am găsit pe Radu pe un pat alb, cu fața palidă și ochii pierduți. Mama stătea lângă el, cu mâinile strânse pe genunchi. Când m-a văzut a început să plângă:
— De ce ai venit? Nu ai făcut destul rău?

M-am așezat lângă ea și am simțit pentru prima dată că nu mai vreau să fug.
— Mamă… Nu eu sunt vinovată pentru boala lui Radu. Și nici tu. Suntem toți obosiți și speriați… Dar nu mai pot trăi cu ura asta între noi.

A izbucnit într-un plâns isteric:
— Nu știu altfel! Nu știu cum să fiu mamă fără să țip! Mi-e frică…

Am luat-o în brațe pentru prima dată după ani întregi. Am plâns amândouă până când ne-au durut ochii.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu mama e încă fragilă — uneori vorbim calm, alteori ne certăm din nimicuri. Dar acum știu că nu sunt responsabilă pentru toate durerile familiei mele. Radu e mai bine; merge la facultate și are prieteni noi. Eu lucrez ca educatoare la o grădiniță și încerc să fiu adultul blând pe care mi-ar fi plăcut să-l am lângă mine când eram mică.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face altfel. Dacă fuga mea a fost un act de egoism sau singura cale spre vindecare. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet — dar cred că putem învăța să trăim cu ele fără să ne lăsăm definiți de ele.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că fuga e uneori necesară ca să putem ierta?