Scrisori din trecut: Povestea unei iubiri ascunse

— Nu pot să cred, Ionela! Cum să nu găsești actele? strigă fiica mea, Mara, din hol, în timp ce răscolea cutiile cu hârtii vechi. Eu stăteam pe podeaua rece din sufragerie, cu genunchii la piept, privind la fotografia lui Doru de pe perete. Era acolo, zâmbind larg, cu ochii aceia calzi care mă cuceriseră acum treizeci și cinci de ani. Acum, totul părea atât de departe, ca și cum viața noastră împreună fusese doar o poveste spusă de altcineva.

— Lasă, Mara, le găsesc eu… am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre cutiile pline de amintiri. Mâinile îmi tremurau când am ridicat o cutie veche de pantofi, uitată sub pat. Am deschis-o fără să mă gândesc prea mult. Înăuntru, legate cu o panglică albastră, erau zeci de scrisori. Hârtia era îngălbenită de timp, iar pe unele colțuri se vedeau pete mici de lacrimi sau cafea. Pe fiecare plic era scris același nume: „Elena”.

Inima mi-a sărit o bătaie. Cine era Elena? De ce nu știam nimic despre ea? Am rupt panglica și am început să citesc. Primele rânduri m-au lovit ca un pumn în stomac: „Dragă Elena, nu trece zi fără să mă gândesc la tine…”

Am citit ore întregi, uitând de Mara, de acte, de tot. Doru îi scrisese Elenei aproape în fiecare lună, ani la rând. Îi povestea despre viața noastră, despre Mara când era mică, despre serviciu, despre visele lui neîmplinite. Dar printre rânduri era mereu un regret mocnit: „Dacă aș fi avut curajul să rămân cu tine…”

M-am simțit trădată. Toată viața am crezut că eu sunt singura lui iubire adevărată. Cum a putut să-mi ascundă așa ceva? Cum a putut să trăiască două vieți în paralel — una cu mine și una în gândurile lui cu ea?

Seara târziu, Mara a intrat în cameră și m-a găsit plângând cu scrisorile în brațe.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

I-am întins una dintre scrisori fără să spun nimic. A citit-o încet, apoi s-a așezat lângă mine.

— Poate că… nu a vrut să te rănească. Poate că a fost doar o parte din trecutul lui pe care nu a știut cum să o lase în urmă.

— Dar eu? Eu ce am fost pentru el? O consolare? Un plan B?

Mara m-a strâns în brațe.

— Nu cred asta. Tata te-a iubit. Dar oamenii sunt complicați. Poate că și el s-a temut să piardă ceva ce nici nu știa dacă mai există.

N-am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate momentele noastre împreună — la vacanțele la mare, la serile când dansam în bucătărie, la certurile noastre mărunte și la împăcările dulci. Erau toate acestea reale? Sau doar umbre ale unei iubiri pe care nu am avut-o niciodată pe deplin?

A doua zi am decis să o caut pe Elena. Am găsit adresa ei într-una dintre scrisori — locuia într-un sat din apropiere de Buzău. Am luat trenul fără să spun nimănui.

Când am ajuns la poarta casei ei, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o va auzi și ea. O femeie în vârstă, cu părul alb prins într-un coc simplu, a deschis ușa.

— Bună ziua… Sunteți Elena?

M-a privit lung, apoi a dat din cap.

— Da… Dumneavoastră sunteți Ionela?

Am rămas blocată.

— Știați despre mine?

A oftat adânc și m-a poftit în casă.

— Doru mi-a scris mereu despre dumneavoastră. Mi-a spus că sunteți sufletul lui pereche… dar că eu am fost prima lui iubire. Nu ne-am mai văzut niciodată după ce s-a căsătorit cu dumneavoastră.

Am stat ore întregi de vorbă. Am plâns amândouă pentru același bărbat pe care l-am iubit fiecare în felul ei. Am aflat că dragostea lor fusese imposibilă — părinții Elenei nu l-au acceptat pe Doru pentru că era „prea sărac”. Ea s-a măritat cu altcineva, dar nu l-a uitat niciodată.

Când m-am întors acasă, Mara m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu știu… i-am răspuns sincer. Poate că nu voi ști niciodată cine a fost Doru cu adevărat. Dar știu că l-am iubit și că m-a iubit și el — chiar dacă o parte din inima lui a rămas mereu în altă parte.

De atunci mă întreb mereu: putem cunoaște vreodată pe cineva cu adevărat? Sau fiecare dintre noi păstrează un colț secret al sufletului doar pentru sine?