Între Recunoștință și Dorință: Povestea Elei și Apartamentul Bunicii

— Ela, ai pus ceaiul la fiert? Glasul bunicii răsună din sufragerie, tremurat, dar încă plin de autoritate. Mă grăbesc să-i răspund, cu mâinile încă ude de la vasele din chiuvetă.

— Da, bunico, imediat e gata!

E ora șapte dimineața. Soarele abia mângâie blocurile cenușii din cartierul nostru din București. De doisprezece ani, rutina asta e viața mea: mă trezesc înaintea tuturor, vin la bunica, îi fac micul dejun, îi dau pastilele, o ajut să se îmbrace. Mama a plecat în Italia când aveam șaisprezece ani, iar tata… tata n-a fost niciodată prea prezent. Așa că am rămas eu. Ela. Fata care a pus pe pauză facultatea ca să aibă grijă de singura persoană care i-a arătat vreodată dragoste necondiționată.

Dar azi, în timp ce îi torn ceaiul în cana cu margarete, simt o greutate apăsătoare pe piept. De câteva luni mă tot gândesc la apartamentul ăsta. La cât de mult a însemnat pentru mine și la cât de mult mi-aș dori să fie al meu. Nu pentru că vreau să profit de bunica, ci pentru că simt că am investit aici tot ce am avut: timp, tinerețe, vise. Și pentru că știu că dacă ea se duce, rudele care n-au dat pe aici cu anii vor veni să revendice totul.

— Ela, ai văzut unde mi-am pus ochelarii? mă întreabă bunica, întrerupându-mi gândurile.

— Sunt pe noptieră, lângă cartea ta de rugăciuni.

— Ești un înger, fata mea. Nu știu ce m-aș face fără tine.

Îmi vine să plâng. O iubesc atât de mult încât mă doare. Dar nu pot să nu mă întreb: oare ar înțelege dacă i-aș cere să-mi lase apartamentul? Sau ar crede că tot ce-am făcut a fost din interes?

După-amiază vine mătușa Lenuța. Intră val-vârtej, cu miros de parfum ieftin și nemulțumire veșnică.

— Vai, mamă, iar stai cu Ela? Nu te plictisești? Eu zic să mai ieși și tu pe afară, să vezi lumea!

Bunica zâmbește slab.

— Lenuțo, Ela e sufletul meu. Ea are grijă de mine.

Mătușa oftează teatral și îmi aruncă o privire tăioasă.

— Da’ să nu crezi că dacă stai tu aici o să rămâi cu casa! Să știi că suntem mai mulți moștenitori!

Mă înroșesc până-n vârful urechilor. Bunica tace. Eu mă prefac că nu aud, dar cuvintele ei mă urmăresc toată ziua.

Seara, când bunica adoarme, mă așez lângă fereastră și privesc luminile orașului. Îmi amintesc cum alergam copil fiind prin camerele astea, cum ascultam poveștile bunicii despre război și foamete. Cum mi-a ținut mâna când am avut prima dezamăgire în dragoste. Cum mi-a spus mereu: „Ela, tu ești familia mea.”

Dar acum familia asta pare o capcană. Dacă nu spun nimic și bunica moare fără să lase un testament, apartamentul va fi împărțit între mama (care nu mai știe nimic de noi), mătușa Lenuța (care vine doar la sărbători) și unchiul Costel (care trăiește la țară și nu s-a interesat niciodată de bunica). Eu voi rămâne pe drumuri.

Îmi fac curaj și într-o seară îi spun:

— Bunico… pot să vorbesc ceva serios cu tine?

Ea mă privește blând.

— Spune, fata mea.

— M-am gândit… știu că poate sună urât… dar… dacă ai vrea să faci un testament sau să-mi lași mie apartamentul… Nu pentru că vreau ceva de la tine! Dar… dacă se întâmplă ceva… eu unde mă duc?

Bunica oftează adânc. Își strânge mâinile noduroase în poală.

— Ela… tu chiar crezi că eu nu știu cât ai făcut pentru mine? Dar lumea o să vorbească… O să zică că te-am crescut lacomă…

— Nu-mi pasă de lume! Eu vreau doar să fiu liniștită… Să știu că nu pierd totul după ce tu nu mai ești…

Lacrimi îi curg pe obraji.

— O să mă gândesc, fata mea… Dar promite-mi că nu te schimbi față de mine…

O strâng în brațe și plângem amândouă. În noaptea aia nu dorm deloc. Mă simt vinovată și ușurată în același timp.

Zilele trec greu. Mătușa Lenuța începe să vină mai des. Îl aduce și pe unchiul Costel într-o zi și îl aud șoptind:

— Să nu semnezi nimic până nu vorbim noi cu avocatul!

Bunica devine tot mai tăcută. Eu încerc să-i fiu aproape ca înainte, dar simt că s-a rupt ceva între noi. Într-o seară îmi spune:

— Ela… mi-e frică să nu vă certați după ce nu mai sunt eu…

— Nu ne certăm, bunico… Eu doar vreau ce-i drept al meu…

Dar oare chiar e drept? Sau doar mi-am găsit o justificare pentru dorința mea? Oare sacrificiul meu îmi dă dreptul la ceva ce alții consideră „al familiei”?

Într-o zi primesc vestea: bunica a făcut testament pe numele meu. Mătușa Lenuța urlă la telefon:

— Să-ți fie rușine! Ai profitat de bătrână! O să te dau în judecată!

Unchiul Costel tace, dar știu că nu va lăsa lucrurile așa. Mama nici nu răspunde la telefon.

Bunica mă ia de mână:

— Să nu te temi, Ela. Eu știu cine a fost lângă mine.

Dar liniștea nu vine. Mă simt vinovată față de toți și totuși ușurată că am un viitor sigur.

Acum stau singură în apartamentul bunicii și mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu justifică ceea ce am primit? Sau am pierdut mai mult decât am câștigat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină recunoștința și începe dreptul la o viață mai bună?