Umbra Trecutului: Povestea Mea cu Tataie Ion

— Nu plec nicăieri! Ai auzit? Aici rămân, în casa mea!
Vocea lui Ion răsuna încăpățânată prin apartamentul mic, cu pereți îngălbeniți de vreme. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar eu stăteam în pragul sufrageriei, cu palmele strânse și inima cât un purice. Mă uitam la el, la chipul lui brăzdat de riduri, la ochii aceia albaștri care cândva mă speriau, dar acum mă făceau să plâng.

Ion nu mi-a fost tată de sânge, dar după ce mama s-a stins, el a rămas singurul sprijin al meu. Îl iubesc, chiar dacă nu mi-a spus niciodată „fiica mea”. Dar acum, la 84 de ani, e tot mai fragil. Când am găsit cutia cu pastile uitată sub pat și am văzut că nu-și mai amintește dacă a mâncat sau nu, am știut că trebuie să fac ceva. Dar ce? Cum să-l conving să accepte ajutorul fără să simtă că-i răpesc libertatea?

— Tataie, nu vreau să-ți fac rău. Dar nu mai poți sta singur. Uite ce s-a întâmplat săptămâna trecută, când ai căzut în baie…

— Am alunecat! Nu-i mare lucru. M-am ridicat singur. Nu-s neputincios!

M-am apropiat de el, încercând să-i ating mâna. A tras-o brusc, ca un copil încăpățânat.

— Nu vreau azil! Nici mort!

Cuvântul „azil” a plutit între noi ca un blestem. Știam că pentru el asta însemna sfârșitul demnității, abandonul total. În mintea lui, azilul era locul unde oamenii sunt uitați de lume și de Dumnezeu. Dar eu vedeam altceva: o șansă la siguranță, la îngrijire, la o bătrânețe decentă.

Am încercat să-l fac să înțeleagă:

— Nu e ca pe vremuri, tataie. Sunt locuri frumoase, cu oameni care au grijă de tine. Poți avea prieteni acolo…

— Prieteni? La vârsta mea? Ce glumă bună! Prietenii mei sunt toți sub pământ. Și dacă mă duci acolo, mă duci și pe mine mai aproape de ei.

M-a durut. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am așezat lângă el pe canapea și am privit spre fereastra pe care ploaia bătea ritmic.

— Ți-e frică?

A tăcut mult. Apoi a oftat adânc:

— Mi-e frică să nu uit cine sunt. Aici am trăit cu mama ta. Aici am râs, am plâns… Dacă plec, ce mai rămâne din mine?

Am simțit atunci că nu e vorba doar despre bătrânețe sau boală. Era vorba despre identitate, despre rădăcini. Cum să-i ceri unui copac bătrân să-și lase pământul?

În zilele următoare am încercat tot felul de strategii: i-am adus broșuri cu fotografii colorate ale unor centre moderne; l-am pus în legătură cu doamna Maria, vecina de la trei, care își dusese soțul într-un astfel de loc și părea mulțumită; am chemat chiar și pe verișoara mea, Simona, să-l convingă.

Dar Ion era de neclintit.

— Dacă mă iubești cu adevărat, lasă-mă aici! Nu-mi lua casa!

Simona m-a tras deoparte:

— Poate ar trebui să-l asculți… Poate are nevoie doar de cineva care să vină zilnic la el.

Dar eu știam că nu-mi permit o îngrijitoare full-time. Salariul meu de profesoară abia îmi ajunge pentru chirie și facturi. Fratele meu, Doru, e plecat în Italia și trimite bani rar. Când l-am sunat să-i spun situația, mi-a răspuns grăbit:

— Fă cum crezi tu mai bine. Eu nu pot veni acum.

M-am simțit singură și copleșită. Într-o noapte am izbucnit în plâns la telefon cu prietena mea cea mai bună:

— Nu mai pot! Dacă i se întâmplă ceva? Dacă într-o zi îl găsesc mort?

— Nu poți controla totul… Dar nici nu poți decide pentru el fără să-l asculți.

A doua zi dimineață am găsit o cană spartă pe jos și Ion dormind pe fotoliu cu televizorul pornit la volum maxim. Am simțit un val de furie și neputință.

— Tataie! Trebuie să decizi! Ori acceptăm ajutor aici, ori mergem într-un loc unde ești supravegheat!

A deschis ochii încet și m-a privit lung:

— Tu ai vrea să te bage cineva într-o cutie și să arunce cheia?

Am tăcut rușinată. Avea dreptate. Cine sunt eu să-i decid soarta?

În zilele următoare am început să caut soluții de compromis: am găsit o doamnă din cartier dispusă să vină două ore pe zi; am instalat un sistem de alarmă medicală; am rugat vecinii să fie atenți la el.

Dar frica nu-mi dă pace niciodată. De fiecare dată când telefonul sună târziu sau când nu răspunde la ușă, inima mi se oprește pentru o clipă.

Uneori îl privesc cum stă la geam și vorbește cu porumbeii din fața blocului. Atunci îmi dau seama cât de mult contează pentru el fiecare colțișor al acestei case.

Seara trecută mi-a spus încet:

— Mulțumesc că nu m-ai forțat… Poate într-o zi n-o să mai pot nici aici. Dar până atunci… lasă-mă să fiu eu.

M-am dus acasă cu ochii în lacrimi și m-am întrebat: Oare fac destul? Oare dragostea adevărată înseamnă să protejezi sau să respecți dorința celuilalt?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină grija și începe controlul?