Între două lumi: Povestea Anei, prinsă între familie și singurătate
— Ana, ai văzut unde mi-e cămașa albastră? strigă Radu din dormitor, în timp ce eu încercam să-l conving pe Vlad să-și termine temele și pe Mara să nu mai plângă după păpușa pierdută.
— E în dulap, la locul ei! răspund, încercând să-mi maschez iritarea. Dar știu că nu mă aude sau, mai rău, nu-i pasă. De luni bune, Radu e doar o prezență fizică în casă. Vine de la serviciu, mănâncă în tăcere, se uită la televizor și adoarme pe canapea. Conversațiile noastre s-au redus la schimburi de informații logistice: cine duce copiii la școală, cine plătește facturile, cine cumpără pâine.
Mă uit la mine în oglindă și nu mă recunosc. Am 38 de ani, două facultăți terminate cu brio, un job decent la o firmă de contabilitate din Ploiești și doi copii minunați. Și totuși, mă simt ca o umbră. În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor, pregătesc micul dejun, fac pachete pentru școală, alerg după autobuz și apoi mă așez la birou cu ochii pe ceas. Seara, tot eu gătesc, spăl vasele, verific temele copiilor și adorm cu gândul că mâine va fi la fel.
Radu nu a fost mereu așa. Îmi amintesc cum râdeam împreună în studenție, cum visam la o casă plină de copii și la excursii prin țară. Dar ceva s-a rupt între noi după ce s-a născut Mara. El a început să stea tot mai mult peste program, iar eu am rămas singură cu grijile casei. Am încercat să vorbesc cu el:
— Radu, simt că nu mai suntem o echipă. Te rog, ajută-mă! Nu mai pot singură…
— Ana, sunt obosit. Și eu muncesc toată ziua. Ce vrei să fac? Să dansez prin casă?
Replica lui m-a durut mai tare decât orice ceartă. Nu voiam să danseze, voiam doar să-l simt aproape. Să mă întrebe dacă sunt bine, să mă țină în brațe când plâng noaptea pe ascuns.
Prietenii mei par să aibă vieți perfecte. Ioana tocmai și-a deschis o cofetărie în centru și postează zilnic poze cu prăjituri colorate și zâmbete largi. Simona a plecat cu familia în Grecia și pare mereu fericită în pozele de pe Facebook. Eu? Eu mă ascund după perdeaua de la bucătărie și privesc cum plouă peste orașul ăsta gri.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu:
— Ți-ai dat seama că nu am mai ieșit nicăieri împreună de luni de zile?
— Ana, nu am chef de discuții acum. Lasă-mă să mă uit la meci.
Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat: oare toate femeile trec prin asta? Oare e vina mea că nu mai suntem fericiți?
A doua zi la birou, colega mea Alina m-a întrebat:
— Ana, ești bine? Pari mereu obosită…
Am zâmbit forțat:
— Da, doar că am avut o noapte grea cu copiii.
Dar adevărul era altul: aveam o viață grea cu un soț absent.
Sâmbătă dimineața, Vlad a venit la mine:
— Mami, de ce nu râzi niciodată?
Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Ce exemplu le dau copiilor mei? O mamă tristă și mereu nervoasă?
În acea zi am decis să merg la mama mea în vizită. Ea m-a privit lung:
— Ana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns:
— Nu mai pot, mamă! Simt că mă sufoc! Radu nu mă mai vede, copiii au nevoie de mine tot timpul… Nu mai știu cine sunt!
Mama m-a luat în brațe:
— Draga mea, nu ești singura care trece prin asta. Dar trebuie să ai grijă de tine. Dacă tu cazi, cade toată casa.
Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să citesc despre sindromul burnout la femeile din România. Se pare că nu sunt singura care simte că duce tot greul pe umeri. Am găsit forumuri unde alte femei povesteau aceleași lucruri: soți absenți emoțional, presiunea socială de a fi perfecte, lipsa timpului pentru sine.
Într-o seară am avut curajul să-i spun lui Radu:
— Dacă nu ne schimbăm ceva în viața asta, eu nu mai pot merge înainte. Avem nevoie de ajutor!
El s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp:
— Ana… nici eu nu sunt bine. M-am simțit inutil acasă… Nu știu cum să mă apropii de voi.
A fost pentru prima dată când am simțit că poate există speranță. Am decis să mergem împreună la consiliere de cuplu.
Nu știu dacă vom reuși să ne regăsim sau dacă vom merge pe drumuri separate. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc pe pilot automat.
Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?