Oaspetele Neinvitat: Povara Tatălui Socru

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei lapte! am izbucnit, trântind sacoșa pe masă. Radu m-a privit obosit, cu ochii roșii de nesomn. Înainte să apuce să răspundă, soneria a spart liniștea casei noastre mici din cartierul Militari. Am deschis ușa și l-am văzut pe domnul Ilie, tatăl lui Radu, ud până la piele, cu două valize vechi și o privire care nu promitea nimic bun.

— Bună seara, copii. N-am unde să mă duc, a spus el simplu, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu-l mai văzusem de la înmormântarea soacrei mele, acum doi ani. Relația lui cu Radu fusese mereu tensionată, iar cu mine abia schimba două vorbe la mesele de Crăciun. Dar nu puteam să-l las în stradă. L-am poftit înăuntru, încercând să-mi ascund neliniștea.

În următoarele zile, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Domnul Ilie nu vorbea prea mult, dar când o făcea, era doar ca să critice: „Copilul ăsta nu mănâncă destul”, „Nu știți să faceți economie”, „Pe vremea mea…”

Radu încerca să-l ignore, dar eu simțeam cum mă sufoc. Între timp, micuța Ana plângea tot mai des noaptea, iar eu nu mai aveam răbdare nici pentru ea. Banii se terminau rapid; Radu fusese concediat de la service-ul auto și încă nu găsea nimic stabil. Eu lucram part-time la o librărie, dar salariul abia acoperea facturile.

Într-o seară, după ce Ana adormise în brațele mele, l-am găsit pe Radu în bucătărie, cu capul pe masă.

— Nu mai pot, Irina. Tata mă face să mă simt ca un ratat. Parcă tot ce fac e greșit.

— Și eu simt la fel! am șoptit. Parcă nu mai suntem noi doi. Suntem doar niște străini care împart aceeași casă cu un om care ne judecă la fiecare pas.

Radu a oftat adânc.

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Nu… Dar nici nu putem continua așa. Trebuie să vorbim cu el. Să-i spunem ce simțim.

A doua zi dimineață, am încercat să avem o discuție calmă cu domnul Ilie. Am început eu:

— Domnule Ilie, știm că vă este greu. Și nouă ne este greu. Dar avem nevoie de puțin spațiu și înțelegere.

El s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Eu nu v-am cerut nimic! Dacă vă deranjez, spuneti-mi direct!

Radu a intervenit:

— Tata, nu asta e ideea. Dar ai venit fără să ne anunți și…

— Am venit pentru că n-am unde să mă duc! a izbucnit el. Casa mea e ipotecată, pensia nu-mi ajunge nici de medicamente! Voi sunteți familia mea sau nu?

Am simțit cum mi se rupe inima. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Dar tot nu era ușor. În zilele ce au urmat, tensiunea a crescut. Certurile dintre mine și Radu au devenit tot mai dese — despre bani, despre copil, despre cine spală vasele sau cine stă cu Ana când plânge noaptea.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă cu Radu despre faptul că domnul Ilie îi dăduse Anei ciocolată înainte de culcare, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva pe drum — dacă nu eram o soție sau o mamă suficient de bună.

A doua zi dimineață, domnul Ilie m-a surprins în bucătărie.

— Irina… îmi pare rău că v-am dat viața peste cap. Nici eu nu știu cum să mă port. De când a murit Maria… parcă nu mai știu cine sunt.

L-am privit pentru prima dată ca pe un om rănit, nu ca pe un intrus. Am început să vorbim — despre Maria, despre copilăria lui Radu, despre fricile și neputințele noastre.

Încet-încet, atmosfera s-a schimbat. Am început să ne ajutăm reciproc: domnul Ilie mergea cu Ana în parc ca eu să pot lucra de acasă; Radu a găsit un job temporar la un depozit; eu am început să merg la consiliere psihologică online.

Nu a fost ușor și nici nu e perfect acum. Sunt zile când tensiunile reapar — când banii nu ajung sau când oboseala ne face irascibili. Dar am învățat că trebuie să vorbim deschis despre ce simțim și să cerem ajutor atunci când nu mai putem singuri.

Uneori mă întreb: câte familii din România trec prin astfel de încercări fără să spună nimănui? Cât de mult putem duce înainte să ne rupem sau înainte să găsim puterea de a ne reconstrui împreună?