„Nu am greșit cu nimic, dar am rămas singură” – Povestea Anei

— Ana, ce-ai de gând să faci acum? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Tremuram, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Tata nu spunea nimic, doar își freca tâmplele, privind în gol.

— Nu știu, mamă… nu știu, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Cu două zile înainte, viața mea părea perfectă. Lucian mă ținea de mână pe banca din parc, promițându-mi că vom fi împreună mereu. „Ești tot ce mi-am dorit”, îmi spunea. Dar când i-am arătat testul de sarcină, a tăcut. Apoi a murmurat: „Mă bucur că vei avea copilul meu, dar eu… eu nu pot să rămân.”

A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Afară, o fată blondă îl aștepta lângă mașina lui. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip, să-l opresc, dar am rămas împietrită. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am crezut că dragostea noastră va rezista?

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am plimbat prin cameră, cu mâinile pe burtă, încercând să-mi imaginez viitorul. Mă gândeam la toate visurile mele: să termin facultatea, să mă angajez la spitalul din oraș, să-mi cumpăr o garsonieră. Acum totul părea imposibil.

A doua zi am mers la părinți. Mama a început să plângă când i-am spus. Tata a ieșit afară și s-a întors abia după o oră. „Nu ești prima fată care trece prin asta”, mi-a spus el sec. Dar știam că l-am dezamăgit.

Zilele au trecut greu. Prietenele mele mă evitau — unele din rușine, altele din milă. Doar Irina a rămas lângă mine.

— Ana, nu ești singură! O să te ajut cu tot ce pot.

Dar nu era ușor. În satul nostru mic din județul Bacău, toată lumea vorbea. La magazin, femeile mă priveau pe furiș și șușoteau:

— Uite-o pe Ana lui Costache… A rămas cu burta la gură și băiatul a lăsat-o!

Mergeam cu capul plecat pe uliță, simțind privirile lor ca niște ace în spate. Mama încerca să mă protejeze:

— Nu-i băga în seamă! Oamenii uită repede.

Dar nu uitau. La biserică, preoteasa m-a întrebat dacă vreau să mă spovedesc „pentru sufletul copilului”. Am simțit că mă sufoc.

Într-o seară, Lucian m-a sunat.

— Ana… Vreau să știi că nu te urăsc. Dar nu pot fi tată acum. Nu sunt pregătit.

— Și eu? Eu sunt pregătită? am izbucnit printre lacrimi.

A tăcut. Apoi a închis.

Lunile au trecut greu. Am renunțat la facultate și m-am angajat la brutăria din sat ca să pot strânge bani pentru copil. Mama mă ajuta cu hainele și mâncarea, dar tata abia îmi vorbea.

Într-o zi, l-am auzit spunându-i mamei:

— Dacă ar fi fost băiatul nostru în locul Anei, toată lumea ar fi zis că e bărbat adevărat!

M-am simțit mică și neînsemnată. De ce e atât de greu pentru o femeie care alege să-și crească singură copilul?

Când a venit vremea să nasc, eram speriată și singură. Irina a venit cu mine la maternitate.

— O să fie bine! Ești mai puternică decât crezi!

Când mi-am ținut fetița în brațe pentru prima dată, am plâns de fericire și de teamă. Am numit-o Maria, după bunica mea care m-a crescut cu blândețe.

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, griji pentru bani, certuri cu tata care nu voia să o țină în brațe pe Maria.

— Nu e vina ei! E un copil nevinovat! striga mama.

Dar tata nu ceda.

Într-o zi, Lucian a venit la poartă cu noua lui iubită — o fată din oraș, elegantă și sigură pe ea.

— Am venit să văd copilul… dacă mă lași.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Maria nu are nevoie de cineva care vine doar când are chef! i-am spus printre dinți.

A plecat fără să spună nimic.

Anii au trecut. Maria a crescut frumos și isteț. Tata s-a înmuiat și a început să o iubească ca pe ochii din cap.

Am reluat facultatea la distanță și am reușit să mă angajez ca asistentă medicală la dispensarul comunal. Viața nu a fost ușoară, dar am învățat să mă bucur de fiecare zâmbet al Mariei.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă puteam schimba ceva. Dar privind-o pe Maria cum aleargă prin curte și râde cu poftă, știu că am ales drumul corect pentru noi două.

Poate că nu am avut parte de povestea de dragoste la care visam, dar am găsit ceva mai prețios: curajul de a merge mai departe chiar și atunci când toți ceilalți te judecă sau te părăsesc.

Oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare când vom înceta să judecăm și vom începe să sprijinim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?