De ce fiul meu mi-a spus că nu sunt invitată la nunta lui: Povestea unei mame și promisiunea unei noi zile

— Nu vreau să vii la nuntă, mamă.

Cuvintele astea mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, și îl priveam pe Vlad, băiatul meu, care nu mai era demult copilul cu ochi mari și obraji rumeni. Avea 27 de ani și o privire rece, străină.

— Vlad, nu înțeleg… Cum să nu vin? Sunt mama ta! am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

A oftat adânc, evitându-mi privirea. — Nu vreau să stricăm ziua asta. E decizia mea.

Mi-am amintit atunci de serile când veneam acasă după două schimburi la fabrica de confecții, cu palmele crăpate și ochii roșii de oboseală. Îl găseam dormind cu caietele pe piept, iar eu îi sărutam fruntea și îi promiteam că va avea o viață mai bună. Când soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie, Vlad avea doar șase ani. Nu am avut timp să plâng. Am muncit ca să nu-i lipsească nimic. Am refuzat orice bărbat care a încercat să se apropie de mine – nu voiam să-i aduc un tată vitreg care să-l rănească.

Dar Vlad a crescut tăcut, mereu cu o umbră pe chip. În adolescență a început să mă evite. Îi simțeam furia mocnită, dar nu știam cum să ajung la el. Când a intrat la facultate la Cluj, am plâns de bucurie și de teamă: bucurie că reușise, teamă că îl pierd definitiv.

— Vlad, te rog… Spune-mi ce-am făcut greșit! am izbucnit.

A ridicat din umeri. — Nu e vorba doar de tine. E vorba de mine. De cum m-am simțit mereu… ca o povară.

— O povară? Dar tot ce-am făcut a fost pentru tine!

— Știu! Tocmai asta e problema! Mereu ai trăit doar pentru mine. M-ai sufocat cu sacrificiile tale. N-am avut voie să greșesc, să fiu slab… Tot timpul trebuia să fiu „băiatul mamei”, să nu te dezamăgesc.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toate serile în care îi verificam temele, toate zilele când îi găteam supa preferată sau îi spălam hainele târziu în noapte… toate astea îl făcuseră să se simtă vinovat?

— Vlad, dacă ți-am greșit… iartă-mă! Dar nu mă pedepsi așa!

A tăcut mult timp. În bucătărie se auzea doar ceasul vechi bătând sacadat.

— Nu vreau scandal la nuntă. Tata vine cu noua lui familie. Nu vreau să vă certați.

Am simțit un val de furie și rușine. Doru nu ne mai sunase de ani buni, dar acum era primit cu brațele deschise? Eu eram cea care trebuia să stea acasă?

— Deci pentru el faci asta? Pentru omul care ne-a lăsat?

Vlad a dat din cap încet. — Nu e vorba doar de el. E despre mine. Vreau liniște. Vreau să încep altfel.

Am plecat capul. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

După ce a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu amintirile mele: prima zi de școală a lui Vlad, serbările la care eram mereu singură între părinți veseli și familii complete, serile când îi citeam povești ca să uite că tatăl lui nu mai vine acasă.

În zilele următoare am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Am vorbit cu sora mea, Lidia:

— Mariana, lasă-l! O să-i treacă. E tânăr, nu știe ce spune.

— Dar dacă nu-i trece? Dacă l-am pierdut pentru totdeauna?

Lidia m-a strâns în brațe. — Ai făcut tot ce-ai putut. Poate prea mult.

În noaptea nunții lui Vlad am stat singură în apartament, cu rochia cumpărată special pentru eveniment atârnată pe umeraș. Am ascultat muzica de la restaurantul din apropiere și am plâns până dimineața.

După nuntă, Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că într-o zi vei înțelege.”

Au trecut luni fără să vorbim. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru el. Am început să merg la psiholog – pentru prima dată în viață am recunoscut că nu pot duce totul singură.

Într-o zi, la ușă a apărut Vlad. Avea ochii obosiți și barba crescută.

— Mamă… putem vorbi?

L-am invitat în bucătărie. A stat mult timp tăcut.

— Îmi pare rău că te-am rănit… Dar aveam nevoie să respir. Să fiu eu însumi.

Am plâns amândoi atunci. I-am spus că îl iubesc și că voi fi mereu aici pentru el – chiar dacă doare.

Acum încercăm să reconstruim ceva nou între noi. Nu mai sunt mama care face totul pentru el; sunt femeia care încearcă să-l cunoască din nou.

Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și când devine dragostea noastră o povară? Poate cineva să răspundă?