Oaspete în propria mea viață: Povestea unei mame în toamna vieții

— Mamă, te rog, nu mai lăsa farfuriile pe masă după ce mănânci. Știi că avem programul nostru cu Emma și nu vreau să se învețe prost, mi-a spus Ana într-o seară, cu voce joasă dar apăsată, în timp ce strângea masa din bucătărie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îmi atrăgea atenția pentru lucruri mărunte. De când mă mutasem la ea, cu ginerele meu, Paul, și nepoata mea, Emma, simțeam că fiecare gest al meu era analizat. Parcă eram o musafiră care nu știa regulile casei. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, la farfuria goală din față și mă întrebam dacă nu cumva am greșit acceptând invitația Anei.

Totul a început cu câteva luni în urmă. După ce soțul meu, Ion, s-a stins din viață, singurătatea a devenit o povară grea. Blocul vechi din cartierul Dristor era tăcut, iar vecinii mei de vârsta a treia dispăreau unul câte unul. Ana venea des să mă vadă și mereu insista:

— Mamă, de ce să stai singură? Ai tot ce-ți trebuie la noi: cameră separată, baie proprie, liniște. Și Emma te iubește atât de mult!

Am rezistat mult timp. Îmi plăcea să-mi beau cafeaua pe balconul meu micuț, să ascult radioul și să mă uit la oamenii grăbiți de pe stradă. Dar într-o zi m-am trezit că nu mai aveam chef să gătesc pentru una singură și nici putere să urc cu plasele de la piață. Am cedat.

Primele zile la Ana au fost pline de zâmbete forțate și promisiuni. Emma a sărit în brațele mele:

— Bunico, rămâi cu noi pentru totdeauna?

Am zâmbit și am strâns-o la piept. Dar curând am simțit că nu mai sunt acasă. Camera mea era mică, mobilată cu lucruri pe care nu le cunoșteam. Mi-am adus doar câteva fotografii și o pătură veche. Restul vieții mele a rămas în apartamentul din Dristor.

În fiecare dimineață încercam să ajut: făceam patul Emmei, spălam vasele, pregăteam ceaiul. Dar Ana părea mereu nemulțumită:

— Mamă, nu-i da lui Emma dulciuri înainte de masă! Paul vrea să ținem un regim sănătos.

Paul nici nu mă privea când intra în bucătărie. Își lua cafeaua și pleca la birou fără un cuvânt. Seara, când se întorcea, discuta cu Ana despre facturi, grădinița Emmei sau planurile lor de vacanță. Eu stăteam pe margine, ca o umbră.

Într-o zi am încercat să gătesc sarmale după rețeta mea veche. Am umplut bucătăria cu mirosuri din copilăria Anei. Când s-a întors acasă, a făcut o grimasă:

— Mamă, știi că Paul nu suportă varza? Data viitoare întreabă-mă înainte.

M-am simțit ca o intrusă în propria familie. Nici măcar Emma nu mai venea atât de des la mine; era ocupată cu tableta sau cu prietenele ei.

Într-o seară am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu o prietenă:

— E greu cu mama aici… Nu vreau să par nerecunoscătoare, dar parcă nu mai avem intimitate deloc.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balconul micuț al camerei mele și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu era mai bine singură decât un oaspete nedorit.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana:

— Ana, dacă simți că vă încurc… pot să mă întorc acasă.

Ea s-a uitat la mine surprinsă:

— Mamă, nu spune asta! Doar că… e greu pentru toți să ne adaptăm.

Am tăcut. Nu voiam să-i fac viața mai grea. Dar nici nu voiam să fiu povara pe care nimeni n-o recunoaște cu voce tare.

În zilele următoare am început să mă retrag tot mai mult în camera mea. Citeam cărți vechi sau coseam la lumina slabă a veiozei. Uneori mă gândeam la Ion și la serile noastre liniștite din apartamentul nostru mic. Alteori îmi imaginam cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să spun „nu” invitației Anei.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Emma plângând în sufragerie.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Mami și tati se ceartă mereu de când ai venit tu aici…

M-am simțit vinovată pentru prima dată. Poate chiar eram motivul tensiunilor din casă. Poate locul meu nu mai era aici.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare pentru Ana. I-am spus cât o iubesc și cât de mult îmi doresc să fie fericită. I-am spus că voi pleca înapoi acasă, dar că voi fi mereu aproape dacă are nevoie de mine.

Când i-am dat scrisoarea, Ana a plâns mult timp în brațele mele.

— Mamă, îmi pare rău… N-am știut cum să facem lucrurile mai bine.

Am plecat câteva zile mai târziu. Apartamentul meu părea mai mic ca niciodată, dar liniștea lui era acum o binecuvântare. Ana și Emma au venit des să mă vadă și relația noastră s-a vindecat încet-încet.

Acum stau pe balconul meu micuț și privesc oamenii grăbiți de pe stradă. Mă întreb: oare câte mame ajung să fie doar oaspeți în viețile copiilor lor? Oare e vina noastră sau pur și simplu așa e viața? Voi ce credeți?