Casa noastră, sufletul nostru: între generații și alegeri

— Nu mai pot, Irina! Nu simt că e casa mea, nu pot să schimb nimic aici fără să cer voie! a izbucnit Vlad, cu vocea ridicată, în sufrageria noastră veche, cu tapetul galben pal și mobila de stejar pe care o lustruiesc de douăzeci de ani. Eu stăteam la bucătărie, cu mâinile în apă, dar fiecare cuvânt al lui mi-a tăiat respirația. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc perdeaua peste toată lumina din casă.

Irina a tăcut o clipă. Știam că nu-i place să mă supere, dar nici nu voia să-l rănească pe Vlad. — Mama… poate ar trebui să ne gândim să vindem casa și să ne luăm una nouă. Să fie a noastră, a spus ea încet, evitându-mi privirea.

Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă. Apa s-a stropit peste tot. — Cum adică să vindem casa? Casa asta e tot ce avem! Aici ai crescut tu, aici a murit tatăl tău… Cum poți să spui asta?

Vlad s-a ridicat brusc de pe scaun. — Doamnă Maria, nu vreau să vă supăr, dar simt că trăiesc ca un musafir. Nu pot pune un tablou pe perete fără să vă întreb. Nu pot schimba nimic. Vreau să simt că am și eu un cuvânt de spus!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Dar ai încercat vreodată? Ai adus vreun tablou? Ai propus ceva? Tot ce faci e să te plângi!

Irina a început să plângă. — Nu mai vreau certuri! Vreau doar să fim fericiți…

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Am privit spre blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Fiecare colț al casei avea o poveste: aici a făcut Irina primii pași, acolo am pus bradul în fiecare Crăciun, în colțul ăsta am stat cu soțul meu când am aflat că sunt însărcinată. Cum să renunț la toate astea?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului liniștii noastre. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Irina se izola în camera ei, iar eu mă prefăceam că nu observ.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Irina în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. — Mama, Vlad vrea să ne mutăm la București. S-a săturat de orașul ăsta mic și de viața asta… Vrea altceva.

— Și tu ce vrei? am întrebat-o încet.

— Nu știu… Vreau să fiu cu el, dar nu vreau să te las singură. Și nu vreau să pierd casa asta…

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am muncit pentru ea, pentru ca Irina să aibă un acoperiș sigur deasupra capului. Acum trebuia să aleg: fericirea ei sau liniștea mea?

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu o sticlă de vin și două pahare. — Haideți să vorbim ca oamenii mari, a spus el.

Ne-am așezat toți trei la masă. — Știu că vă e greu să renunțați la casă. Dar eu nu pot trăi mereu cu senzația că nu aparțin aici. Vreau o familie a mea, într-un loc al nostru. Putem vinde casa asta și cumpăra una împreună, unde fiecare are un cuvânt de spus.

M-am uitat la Irina. Ochii ei cereau ajutorul meu, dar și libertatea ei. — Dacă vindeți casa asta… unde mă duc eu? am întrebat încet.

— Poți veni cu noi! a spus Irina repede.

— Nu e la fel… Casa asta e sufletul meu.

A urmat o tăcere lungă. Vlad a oftat. — Poate că nu există soluție bună pentru toți…

Seara aceea m-a făcut să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le fac părinții pentru copiii lor. Oare chiar trebuie să renunțăm la tot ce suntem pentru fericirea lor? Sau există o cale de mijloc?

Au trecut luni de zile în care am încercat să găsim soluții: să renovăm casa împreună, să cumpărăm un apartament mic pentru mine și unul pentru ei… Nimic nu părea potrivit.

Într-o zi, Irina mi-a spus: — Mama, am decis să plecăm la București. Vlad are o ofertă de muncă bună acolo. Vom sta cu chirie la început… Dar nu vindem casa ta. O păstrăm pentru tine și pentru noi toți.

Am plâns mult în ziua aceea. Am simțit că pierd ceva esențial, dar și că păstrez o parte din mine.

Acum stau singură în casa mare și goală. Fiecare cameră e plină de amintiri și doruri. Dar știu că am făcut ce era mai bine pentru Irina.

Mă întreb adesea: cât trebuie să sacrificăm din noi pentru copiii noștri? Și când vine momentul să ne punem pe noi pe primul loc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?