Adevărul din spatele fericirii: Povestea mea după naștere

— Ceasul ăsta nu mai merge, șoptesc, privind la peretele alb al salonului de la maternitate. Mă simt sfârșită, dar fericită. În brațe îl țin pe Vlad, băiețelul meu abia născut, iar lângă mine, pe scaun, stă Mihai, iubitul meu. Pare absent, cu ochii în telefon. — Mihai, cât e ceasul? întreb încet, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. Mihai tresare, îmi aruncă un zâmbet forțat și lasă telefonul pe noptieră. — E aproape două noaptea, iubito. Odihnește-te, ai nevoie.

Nu știu de ce, dar simt un gol în stomac. Poate e oboseala sau hormonii, dar ceva nu e în regulă. Când Mihai iese să vorbească cu asistenta, mă uit la telefonul lui rămas pe noptieră. Vreau doar să verific ora, dar ecranul se aprinde și văd un mesaj: „Mi-e dor de tine. Când vii la mine? ❤️” De la „Roxana”.

Îmi îngheță sângele în vene. Roxana? O știu vag, e colega lui de la birou. Îmi amintesc cum râdea Mihai când povestea despre ea la cină, cum îi străluceau ochii. Îmi spun că poate e o glumă proastă, dar nu mă pot abține și deschid conversația. Mesaje peste mesaje, unele din timpul sarcinii mele, altele chiar din seara asta. „Abia aștept să te văd”, „Nu mai suport să te știu acolo cu ea”.

Mihai intră înapoi în salon și mă găsește cu telefonul în mână, fața palidă și ochii plini de lacrimi. — Ce faci? întreabă el, vocea tremurând ușor.

— Ce fac? repet eu, aproape șoptit. Ce fac eu aici cu tine? Cum ai putut?

Se uită la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. — Nu e ce crezi… începe el, dar îl întrerup.

— Nu e ce cred? Mihai, tocmai am născut copilul tău! Și tu… tu erai cu ea? Când? Cât timp?

Se lasă o liniște apăsătoare. Vlad începe să plângă și îl strâng mai tare la piept. Mihai se apropie de pat, dar îi fac semn să stea departe.

— Te rog… hai să vorbim acasă. Nu aici, nu acum…

— Nu! Acum vreau să știu! urlu în șoaptă, ca să nu trezesc celelalte mame din salon. Cât timp m-ai mințit?

Mihai oftează și se prăbușește pe scaun. — De câteva luni… Nu știu cum s-a întâmplat. Am fost slab. Dar te iubesc pe tine! Pe voi!

Râd amar. — Ne iubești? Așa arată iubirea pentru tine?

Nu mai pot vorbi. Mă simt trădată, murdară, ca și cum tot ce am construit împreună s-a prăbușit într-o clipă. Îmi amintesc toate momentele când l-am simțit distant, când venea târziu acasă și dădea vina pe „proiecte urgente”. Cum am pus totul pe seama stresului de la muncă.

A doua zi dimineață vine mama mea, Ioana. O văd cum mă privește cu ochii ei blânzi și știu că nu pot ascunde nimic. — Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea încet.

Îi spun totul printre lacrimi. Mama mă ia în brațe și îmi șoptește: — Nu ești singură. Vlad are nevoie de tine puternică. Și eu sunt aici.

În zilele următoare refuz să-l văd pe Mihai. Vine cu flori, cu scuze, cu promisiuni că va rupe orice legătură cu Roxana. Dar nu mai pot avea încredere în el. Îl văd cum plânge la ușă, cum se roagă să-i dau o șansă pentru copilul nostru.

Tatăl meu, Gheorghe, e furios. — Să nu-l mai văd pe aici! Să nu-ți mai pese de el! Dar știu că nu e atât de simplu. Vlad are nevoie de tatăl lui, iar eu… eu am nevoie să-mi găsesc liniștea.

Seara târziu, când Vlad adoarme la pieptul meu, mă gândesc la viitor. La cum va fi să fiu mamă singură într-un oraș unde toți se uită ciudat dacă nu ai „familia completă”. La privirile vecinelor din blocul vechi din Drumul Taberei, la întrebările indiscrete ale rudelor: „Dar Mihai unde e?”

Într-o zi primesc un mesaj de la Roxana: „Îmi pare rău că ai aflat așa. Nu am vrut să-ți fac rău.” Îl citesc de zeci de ori și simt că mă sufoc de furie și neputință.

O prietenă bună, Alina, vine să mă vadă și îmi spune: — Nu lăsa greșeala lui să-ți fure bucuria de a fi mamă! E greu acum, dar vei vedea că o să treci peste.

Încerc să cred asta. Încep să merg la consiliere psihologică la policlinica din cartier. Vorbesc cu alte mame care au trecut prin despărțiri dureroase și aflu că nu sunt singură.

După două luni, Mihai mă roagă să ne întâlnim la o cafenea micuță din centru. — Vreau să fiu parte din viața lui Vlad. Nu vreau să te pierd pe tine… Dar dacă nu poți ierta, măcar lasă-mă să fiu tatăl lui.

Îl privesc mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu încă există dragoste pentru el, dar rana e prea adâncă.

— Poți fi tatăl lui Vlad dacă vrei cu adevărat asta. Dar pentru mine… nu știu dacă voi mai putea avea vreodată încredere în tine.

Ieșind din cafenea simt pentru prima dată că am ales pentru mine și pentru copilul meu.

Acum Vlad are aproape un an și face primii pași prin sufrageria micuță unde locuim doar noi doi și mama mea. Mihai vine uneori să-l vadă și încearcă să fie prezent în viața lui.

Sunt zile când plâng după ce adoarme Vlad și mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia noastră „completă”. Dar apoi îl privesc pe Vlad cum râde și știu că merităm amândoi liniște și respect.

Oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât curaj trebuie să ai ca să alegi demnitatea în locul unei minciuni frumoase?