Nunta la care nu am fost invitată

— Ai auzit, Charlotte? Vlad al tău se însoară sâmbătă! Mi-a spus soțul meu că l-a văzut la Primărie cu Irina și părinții ei, semnau actele.

Cuvintele Mariei, vecina mea de la trei, au căzut peste mine ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am sprijinit de balustradă. Nunta fiului meu? Fără să știu nimic? Fără să mă întrebe, fără să mă invite? Am zâmbit forțat, am dat din cap și am urcat scările cu inima grea. Odată ajunsă în apartament, am trântit ușa și m-am prăbușit pe canapea. Lacrimile mi-au curs fără oprire.

Nu-mi puteam imagina cum Vlad, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, putea să mă rănească atât de tare. Îmi aminteam cum îi făceam pachețelul pentru școală, cum îi citeam povești seara și cum îl țineam de mână când îi era frică. Unde greșisem? Ce făcusem să merit asta?

Am stat acolo, în întunericul sufrageriei, ore întregi. Telefonul era pe masă, dar nu aveam curaj să-l sun pe Vlad. Mândria și durerea mă țineau pe loc. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: certurile noastre despre Irina, fata aceea tăcută și rece care niciodată nu mi-a spus „mamă” sau măcar „doamnă Charlotte” cu un strop de căldură. Mereu părea că îl îndepărtează pe Vlad de mine.

A doua zi dimineață, am decis că nu pot rămâne așa. Mi-am pus cea mai bună rochie, mi-am prins părul și am pornit spre apartamentul lor. Pe drum, îmi repetam în gând ce aveam să-i spun Irinei. Voi fi calmă, demnă, voi cere explicații.

Când mi-a deschis ușa, Irina m-a privit surprinsă.
— Bună ziua… Charlotte. Ce s-a întâmplat?

— Aș vrea să vorbim. Pot intra?

A ezitat o clipă, apoi mi-a făcut semn să intru. Apartamentul era curat, ordonat, dar rece. Vlad nu era acasă.

— Am aflat de la Maria că vă căsătoriți sâmbătă. Nu știam nimic. Nici măcar nu am fost invitată.

Irina a oftat și s-a așezat pe marginea canapelei.
— Vlad a vrut să vă spună… dar a tot amânat. Știa că o să vă supărați.

— Să mă supăr? Cum să nu mă supăr? Sunt mama lui! Cum puteți face așa ceva?

Irina m-a privit direct în ochi pentru prima dată.
— Doamnă Charlotte, știți bine că între noi n-a fost niciodată ușor. Vlad e prins la mijloc mereu între dumneavoastră și mine. A vrut o nuntă simplă, fără scandaluri sau reproșuri. A zis că după ce trece totul, o să vă explice.

— Deci eu sunt problema? Eu sunt motivul pentru care nu pot fi prezentă la nunta copilului meu?

— Nu e vorba doar despre dumneavoastră… Dar Vlad are nevoie de liniște. Și eu la fel.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc.
— Să știi că ai reușit! L-ai luat de lângă mine! Dar să nu uiți niciodată: sângele apă nu se face!

Am ieșit trântind ușa. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs din nou. M-am simțit umilită, trădată și mai singură ca niciodată.

În zilele următoare, am refuzat să răspund la telefon când Vlad m-a sunat. Nu voiam să aud scuze sau explicații. Am stat închisă în casă, cu perdelele trase, ascultând doar ticăitul ceasului și bătăile inimii mele rănite.

Sâmbătă dimineață, când știam că are loc cununia lor civilă, am aprins o lumânare pentru sufletul meu și pentru copilul pe care l-am pierdut fără să moară. M-am uitat la pozele vechi cu Vlad mic și am plâns iar.

Spre seară, cineva a bătut la ușă. Era Vlad. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Mamă… te rog… Nu vreau să te pierd.

L-am privit lung și am simțit cum toată furia se topește într-o durere mută.
— De ce ai făcut asta?

— Mi-a fost frică… Frică de scandaluri, de certuri… N-am vrut să aleg între tine și Irina.

— Dar ai ales… Și nu pe mine.

A tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat strâns.
— Te rog să mă ierți…

Nu i-am răspuns atunci. Poate nici acum nu știu dacă l-am iertat cu adevărat. Dar știu că rana asta va rămâne mereu între noi.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare când ajung copiii noștri să ne vadă ca pe niște poveri? Poate ar trebui să învățăm să ne desprindem mai ușor sau poate… poate ar trebui să luptăm mai mult pentru iubirea lor.