Scrisoare către copiii mei: Între dor, vină și speranță

— Nu mai vreau să aud nimic! Nu mă interesează ce simțiți voi! a strigat Doru, trântind ușa dormitorului. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu ochii umezi și cu inima strânsă, privind spre copiii mei: Ilinca, cu privirea pierdută în telefon, și Vlad, care se juca absent cu șiretul de la adidași. Era o seară de noiembrie, rece și umedă, iar în apartamentul nostru din București plutea un aer greu, ca o ceață care nu se mai ridica.

Nu așa mi-am imaginat viața când am acceptat transferul la București. Eram profesoară de limba română într-un orășel liniștit din Moldova. Când mi s-a oferit postul la un liceu bun din capitală, am crezut că le fac un bine copiilor mei. Doru a fost de acord la început, dar după câteva luni a început să regrete. Nu se acomoda cu agitația orașului, iar serviciul lui de la firma de construcții îl storcea de energie. Certurile au devenit tot mai dese, iar copiii… ei bine, copiii s-au retras fiecare în lumea lui.

— Mamă, nu vreau să merg la școală mâine, mi-a spus Ilinca într-o dimineață. Colegii râd de accentul meu și spun că sunt țărancă.

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Ce puteam să-i spun? Că va fi mai bine? Că trebuie să fie puternică? Știam că nu mă crede. Vlad era mai mic, dar și el suferea. Nu-și făcuse prieteni și petrecea ore întregi pe calculator.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Doru despre bani și facturi neplătite, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Nu mai pot. M-am săturat de voi toți.” Era scrisul Ilincăi. Am alergat în camera ei — era acolo, dar plângea în pernă. M-am așezat lângă ea și am încercat să o iau în brațe. S-a tras înapoi.

— Lasă-mă! Nu înțelegi nimic! Nici tu, nici tata!

Am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi. Doru m-a privit scurt și a oftat:

— Ce-ai vrea să fac? Să mă rog de ei? Să mă umilesc?

Am tăcut. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la copilăria lor, la serile liniștite din vechiul nostru apartament, la râsetele din bucătărie când făceam clătite împreună. Unde s-au dus toate acestea?

Zilele au trecut una după alta, monotone și apăsătoare. Ilinca a început să lipsească de la școală. Diriginta m-a sunat:

— Doamnă Popescu, vă rog să veniți la școală. Ilinca e retrasă, nu vorbește cu nimeni.

M-am dus cu inima cât un purice. Am găsit-o pe Ilinca stând singură pe o bancă în curtea liceului.

— Mamă, nu mă simt bine aici. Vreau acasă.

— Dar aici e casa noastră acum…

— Nu! Acasă era la Bacău! Aici nu am nimic!

M-am simțit vinovată. Poate că am greșit aducându-i aici. Poate că am fost egoistă, gândindu-mă doar la cariera mea.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine:

— Mamă, tu și tata vă certați mereu din cauza noastră?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu, puiule… doar că ne e greu tuturor.

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic.

În acea zi am decis să scriu o scrisoare pentru copiii mei. Am pus pe hârtie tot ce nu reușeam să le spun față în față:

„Dragii mei,
Știu că v-am rănit fără să vreau. Știu că vă e greu aici și că poate mă urâți pentru că v-am smuls din lumea voastră. Dar vă iubesc mai mult decât orice pe lume și mi-e dor de voi — de râsetele voastre, de îmbrățișările voastre, de serile când povesteam înainte de culcare. Nu știu cum să repar ce s-a stricat între noi, dar vreau să încerc. Vreau să vă ascult, să vă fiu aproape, chiar dacă nu știu mereu ce să spun sau cum să fac lucrurile mai ușoare.”

Am lăsat scrisoarea pe masa din sufragerie. Seara, când am intrat în cameră, Ilinca citea cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… chiar crezi că mai putem fi ca înainte?

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Nu știu dacă va mai fi ca înainte… dar putem încerca să fim bine împreună.

Vlad s-a apropiat timid și ne-a îmbrățișat pe amândouă.

Doru a intrat în cameră și ne-a privit lung. A oftat adânc și s-a așezat lângă noi.

— Poate ar trebui să vorbim mai mult între noi… Să nu mai ținem totul în noi…

A fost prima dată după mult timp când am simțit că mai există speranță.

Acum încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Nu e ușor — încă avem zile grele, încă ne certăm uneori. Dar încercăm să fim sinceri unii cu alții și să ne ascultăm fără să judecăm.

Mă întreb uneori: oare cât de mult rău poate face o decizie luată cu cele mai bune intenții? Oare putem repara vreodată ceea ce am stricat fără să vrem? Poate că răspunsul îl găsim doar împreună.