Bunicul la 70 de ani: O nouă iubire, o familie destrămată

— Nu pot să cred, bunicule! Cum ai putut să faci asta? Am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama încerca să mă liniștească, dar lacrimile îi curgeau și ei pe obraji. Era o seară de sâmbătă, iar masa din sufragerie era încă plină cu farfurii nestrânse de la cina pe care nimeni nu o mai putea înghiți. Bunicul Gheorghe stătea drept, cu mâinile împreunate pe genunchi, privindu-ne pe fiecare în parte, dar evitând să se uite în ochii mei.

— E viața mea, Maria. Am dreptul să fiu fericit, a spus el încet, dar hotărât.

Nu-mi venea să cred. Bunica Ileana abia fusese îngropată de patru luni. Încă simțeam mirosul de cozonac în casă și vedeam urmele pașilor ei pe covorul vechi din hol. Și totuși, bunicul anunțase că se va căsători cu doamna Viorica, vecina de peste drum, femeia aceea care ne aducea mereu plăcinte la poartă și care îi zâmbea larg bunicului când îl vedea în grădină.

— Tata, nu poți să faci asta! Nu după tot ce a fost mama pentru tine! a izbucnit unchiul Radu, fratele mamei. Se ridicase brusc de pe scaun și lovea cu pumnul în masă.

Bunicul nu a răspuns imediat. A oftat adânc și s-a uitat pe fereastră, spre curtea unde crescuseră împreună cu bunica roșii și crizanteme. Am simțit cum ceva se rupe între noi. Parcă nu mai era omul acela blând care mă învățase să merg pe bicicletă sau care îmi citea povești la culcare.

— Ileana nu mai e. Mi-e dor de ea în fiecare zi, dar nu pot trăi doar cu amintiri. Viorica mă face să râd din nou. Nu vreau să mor singur.

Cuvintele lui au plutit grele în aer. Mama a început să plângă în hohote. Eu am fugit în camera copilăriei mele și m-am trântit pe pat, strângând la piept o fotografie veche cu bunica și bunicul la nuntă. Îmi aminteam cum râdeau împreună, cum dansau la aniversări, cum ne țineau pe toți aproape.

În zilele următoare, familia s-a împărțit în două tabere: cei care îl condamnau pe bunic și cei care încercau să-l înțeleagă. Unchiul Radu a refuzat să mai vină la masă de duminică. Mama nu-i mai răspundea la telefon. Eu oscilam între furie și vinovăție. Oare eram egoistă că nu voiam să-l văd fericit cu altcineva?

La scurt timp după ce s-au căsătorit civil la primărie, bunicul a început să se schimbe. Nu mai venea la zilele noastre de naștere, nu ne mai invita la el acasă. Când încercam să-l sunăm, răspundea sec sau ne spunea că e ocupat. Viorica îi răspundea uneori în locul lui și ne spunea că „Gheorghe are nevoie de liniște”.

Într-o zi, am trecut pe lângă casa lor și am văzut prin geam cum râdeau împreună la televizor. M-am simțit ca o străină pe strada copilăriei mele. Am vrut să bat la ușă, dar m-am oprit. Ce rost avea? Parcă nu mai eram parte din viața lui.

La Crăciun, am încercat din nou să-l aducem aproape. I-am trimis o scrisoare cu poza noastră de familie și un mesaj: „Ne e dor de tine.” Nu a răspuns niciodată.

Mama s-a stins din viață anul următor, iar bunicul nu a venit la înmormântare. A trimis doar o coroană cu numele lui și al Vioricăi. Atunci am simțit că l-am pierdut definitiv.

Anii au trecut și am aflat de la vecini că bunicul e bolnav. M-am dus la spital cu inima strânsă. Când am intrat în salon, m-a privit lung și mi-a zâmbit slab.

— Maria… ai crescut mare… Mi-a fost dor de tine.

Am izbucnit în plâns. L-am întrebat de ce ne-a îndepărtat atât de mult.

— Am crezut că vă fac un bine… N-am vrut să vă rănesc. Dar nici eu nu mai puteam trăi fără iubire. Poate am greșit… Poate nu.

L-am ținut de mână până a adormit. În drum spre casă, m-am întrebat dacă dragostea târzie merită prețul unei familii destrămate sau dacă fiecare are dreptul la fericirea lui, oricât de târziu ar veni ea.

Oare am fost prea duri? Sau el a fost prea egoist? Ce ați fi făcut voi în locul nostru?