A plecat când eram însărcinată în nouă luni, dar s-a întors după trei ani cerând iertare

— Nu pot să mai stau aici, Giulia! Nu mai pot!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și cutiile de lapte praf pe care le cumpărasem cu ultimele economii. Mâinile îmi tremurau pe burtica rotundă, iar lacrimile îmi curgeau fără oprire. Eram în luna a noua, cu bagajul pentru maternitate pregătit la ușă, și nu-mi venea să cred că totul se destramă chiar acum.

— Vlad, te rog… Nu mă lăsa singură acum. Nu acum! am șoptit, dar el deja își trăgea geaca pe umeri.

— Nu sunt pregătit să fiu tată. Nu sunt pregătit pentru nimic din toate astea. Mă sufoc aici! a spus el, evitându-mi privirea.

Ușa s-a trântit și am rămas singură, cu inima sfâșiată și cu un copil care urma să vină pe lume în orice clipă. Am plâns ore întregi, până când durerile au început. Am sunat-o pe mama, iar ea a venit într-un suflet. A stat cu mine la spital, mi-a ținut mâna când am născut-o pe Mara, fetița mea cu ochi mari și triști, de parcă știa deja că tatăl ei nu va fi acolo.

Primele luni au fost un coșmar. Mara plângea nopți întregi, iar eu nu aveam niciun ajutor. Mama venea cât putea, dar avea grijă și de tata, bolnav de inimă. Prietenele mele dispăruseră una câte una, obosite de dramele mele. M-am simțit abandonată de toți, dar cel mai tare de Vlad. Îi scriam mesaje lungi noaptea, îi trimiteam poze cu Mara, sperând că va simți ceva. Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni, apoi ani. Am învățat să mă descurc singură. Am găsit un job la o florărie din cartier, unde Mara venea după grădiniță și colora printre ghivece. Încet-încet, am început să zâmbesc din nou. Am cunoscut oameni noi: pe doamna Stanciu, vecina care mă ajuta cu o supă caldă când nu aveam timp să gătesc; pe Radu, un tânăr profesor de sport care îi aducea Marei mingi colorate și mă făcea să râd la glumele lui stângace.

Într-o seară ploioasă de martie, când Mara avea aproape trei ani și tocmai adormise cu păpușa preferată în brațe, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Vlad. Era slab, cu barba crescută și ochii roșii de oboseală.

— Giulia… trebuie să vorbim.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am vrut să-i trântesc ușa în nas, dar ceva m-a oprit.

— Ce cauți aici? am întrebat rece.

— Am greșit enorm. Am fugit pentru că mi-a fost frică. Am crezut că nu pot fi tată, că nu merit familia asta… Dar nu am găsit liniște nicăieri. Vreau să-mi văd fata. Vreau să încerc să repar ce-am stricat.

Am izbucnit în plâns. Toate nopțile nedormite, toate umilințele și lipsurile m-au năpădit dintr-o dată.

— Trei ani ai lipsit! Trei ani în care Mara a întrebat de tine la fiecare zi de naștere! Trei ani în care am mințit-o că ești plecat la muncă în străinătate ca să nu-i frâng inima!

Vlad a căzut în genunchi.

— Nu cer nimic pentru mine. Vreau doar să o cunosc pe Mara. Să fiu lângă ea… dacă mă lași.

În zilele următoare, l-am lăsat să o vadă pe Mara. Fetița l-a privit curioasă, dar distantă. Vlad i-a adus o carte cu povești și a încercat să-i citească, dar ea s-a ascuns după mine.

— Cine e domnul? m-a întrebat Mara seara.

— E tati… a venit să te vadă.

— De ce n-a venit până acum?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că un adult poate fugi de propriile responsabilități?

Vlad a început să vină tot mai des. Îi aducea jucării Marei și încerca să repare timpul pierdut. Eu eram mereu între furie și milă. Mama îmi spunea:

— Oamenii pot greși enorm când le e frică. Dar tu trebuie să te gândești la Mara înainte de toate.

Radu a aflat că Vlad s-a întors și s-a retras discret din viața noastră. M-am simțit vinovată față de el, dar nu puteam lua decizii pripite.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Vreau să încercăm din nou… ca familie.

L-am privit lung.

— Poate tu ai nevoie de iertare ca să poți merge mai departe. Dar eu? Eu cum pot uita tot ce-ai făcut?

Au trecut luni de atunci. Vlad e prezent în viața Marei, dar între noi nu mai e nimic. Poate nici nu va mai fi vreodată. Dar mă întreb uneori: putem ierta cu adevărat pe cineva care ne-a lăsat când aveam cea mai mare nevoie? Sau doar ne mințim că timpul vindecă totul?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta?