„Ți-am cerut doar o dată, și n-ai înțeles. Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!”

— Mamă, ți-am spus clar: nu vreau să te mai amesteci în viața mea! Ți-am cerut doar o dată să mă lași în pace și n-ai înțeles. Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste, pentru care am renunțat la tot, mă izgonea acum ca pe o străină. În pragul ușii, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, am simțit cum toată viața mea se prăbușește într-o clipă.

Totul a început cu mulți ani în urmă, într-un apartament modest din Pitești. Eram tânără, plină de vise și speranțe, când l-am cunoscut pe Sorin. Ne-am căsătorit repede, convinși că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni. Dar viața nu e niciodată atât de simplă. După ce l-am născut pe Vlad, Sorin a început să se schimbe. Venea târziu acasă, mirosea a parfum străin și nu mai avea răbdare cu mine sau cu copilul.

Într-o seară, când Vlad avea doar șapte ani, am găsit un mesaj pe telefonul lui Sorin. Era de la o femeie pe care nu o cunoșteam. „Mi-e dor de tine”, scria ea. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. L-am confruntat pe Sorin, iar el a recunoscut fără să clipească: „Da, am pe altcineva. Nu mai pot trăi cu tine.”

Din acea zi, am rămas singură cu Vlad. Am jurat că nu voi lăsa ca el să simtă vreodată lipsa tatălui sau a iubirii. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la orice vis personal. Totul era pentru Vlad: hainele cele mai bune, cele mai bune școli, lecții de pian, tabere la munte. M-am angajat la două joburi ca să-i pot oferi tot ce-și dorea.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut frumos, dar între noi s-a format o dependență ciudată. Eu trăiam prin el, iar el se simțea sufocat de grija mea excesivă. Îmi amintesc cum îi verificam mereu telefonul, îi puneam întrebări despre fiecare prietenă sau coleg nou. El răspundea tot mai scurt, tot mai iritat.

— Mamă, nu sunt copil! Lasă-mă să respir!

Dar eu nu puteam. Mi-era teamă să nu-l pierd și pe el, așa cum l-am pierdut pe Sorin.

Când Vlad a terminat facultatea și s-a mutat la București cu Irina, iubita lui, am simțit că mi se rupe inima din nou. Îl sunam zilnic, îi trimiteam pachete cu mâncare și bani. Irina mă suporta cu greu.

Într-o zi, am venit neanunțată la ei acasă. Am găsit vase nespălate în chiuvetă și haine aruncate peste tot. M-am apucat să fac ordine fără să întreb nimic. Când Vlad a intrat pe ușă și m-a văzut, a explodat:

— Mamă! Nu poți să vii aici când vrei tu! E casa mea!

Am plâns toată noaptea aceea în camera de oaspeți. A doua zi dimineață, Irina mi-a spus blând:

— Doamnă Maria, Vlad are nevoie de spațiu. Poate ar fi bine să vă vedeți mai rar…

Am plecat rușinată și rănită. Dar nu m-am putut abține: peste două săptămâni eram din nou la ușa lor cu plăcinte calde și zacuscă.

A urmat momentul acela fatidic din noiembrie. Vlad era stresat de serviciu și certat cu Irina. Eu am început să-i spun ce ar trebui să facă, cum ar trebui să-și organizeze viața. Atunci a izbucnit:

— Ți-am cerut doar o dată să mă lași în pace! N-ai înțeles! Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am mers la gară și am luat primul tren spre Pitești. În compartimentul gol, am plâns ca un copil părăsit.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Nu răspundea la telefon, nu-mi răspundea la mesaje. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să-l las să-și trăiască viața, dar eu simțeam că mă sufoc fără el.

Într-o seară, după aproape două luni de tăcere, am primit un mesaj scurt: „Mamă, putem vorbi?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Vlad era palid și obosit.

— Mamă… îmi pare rău că ți-am vorbit așa. Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiu…

Am izbucnit în lacrimi.

— Vlad, tu ești tot ce am! Am renunțat la tot pentru tine…

— Știu… și tocmai asta mă apasă cel mai tare. Nu vreau să fii nefericită din cauza mea.

A fost prima dată când am realizat cât de mult îl apăsa dragostea mea sufocantă. Am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am reluat legătura cu vechi prietene, am început să pictez din nou și chiar am ieșit la câteva întâlniri.

Relația cu Vlad s-a schimbat încet-încet. Ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e plină de bucurie sinceră.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Unde e limita dintre dragoste și posesivitate? Poate că uneori trebuie să-i lăsăm să zboare singuri… Ce credeți voi?