Nu te grăbi, Ilinca: Fericirea nu fuge – Evadarea unei mirese dintr-o familie sufocantă

— Ilinca, ai pus destul zahăr în aluat? Să nu iasă clătitele fade, că știi că Vlad nu le suportă așa! vocea mamei lui Vlad răsună din pragul bucătăriei, la ora 6 dimineața, de parcă ar fi fost casa ei.

Am tresărit, cu lingura în mână, încercând să-mi ascund iritarea. Vlad încă dormea dus, iar eu mă chinuiam să-i fac pe plac, ca în fiecare dimineață de când ne mutasem împreună. M-am uitat la ceas: mai aveam 20 de minute până să plec la serviciu. Dar nu puteam să plec fără să termin ritualul ăsta absurd.

— Da, doamnă Mariana, am pus. Exact cum îi plac lui Vlad, am răspuns încet, cu un zâmbet forțat.

Ea s-a apropiat și a început să inspecteze totul: dacă am spălat bine farfuriile, dacă am șters masa, dacă am pus destulă sare în omletă. M-am simțit ca o elevă la examen, mereu insuficientă. În fiecare zi era la fel: observații, critici subtile, priviri tăioase. Și Vlad? Vlad ridica din umeri și spunea mereu:

— Las-o, Ilinca, așa e mama. Nu te mai stresa.

Dar cum să nu mă stresez? De când ne logodisem, părinții lui Vlad se mutaseră practic la noi. Veneau zilnic „să ne ajute”, dar ajutorul lor era o invazie. Mama lui îmi schimba ordinea hainelor în dulap, tata lui comenta la fiecare cheltuială pe care o făceam. Nu mai aveam intimitate nici măcar în baie.

Într-o seară, după ce am terminat de strâns masa, am încercat să-i spun lui Vlad ce simt:

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Parcă nu mai e casa noastră…

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Ilinca, exagerezi. Până la urmă, sunt părinții mei. Ce vrei să fac? Să-i dau afară?

— Nu vreau să-i dai afară, dar nici să trăim cu ei pe cap nu pot. Nu mai suntem copii!

A oftat și a dat din cap a lehamite:

— O să treacă. E doar până la nuntă.

Dar nunta se apropia și presiunea creștea. Mama lui Vlad voia să decidă tot: rochia mea de mireasă (alb simplu, fără dantelă „că nu se cade”), meniul (musai sarmale și friptură de porc), invitații (toți verișorii lor din Botoșani). Eu nu mai aveam niciun cuvânt de spus.

Într-o zi, când am mers cu mama mea la probat rochia de mireasă pe care mi-o doream — una vaporoasă, cu broderie fină — doamna Mariana a intrat val-vârtej în cabină:

— Ilinca! Ce-i asta? Vrei să râdă lumea de noi? Rochia asta e pentru fete ușoare!

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama mea s-a înroșit la față și a ieșit fără un cuvânt. Eu am rămas cu ochii în lacrimi și cu rochia visurilor mele atârnând pe umeraș.

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am uitat la Vlad și am văzut un străin. Nu m-a apărat niciodată. Nu m-a întrebat niciodată ce vreau eu.

A doua zi dimineață, când am pus clătitele pe masă și am văzut privirea mulțumită a doamnei Mariana și indiferența lui Vlad, ceva s-a rupt în mine. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama:

— Mamă… nu mai pot. Nu vreau să mă mărit cu Vlad.

A fost liniște la telefon câteva secunde.

— Ilinca… dacă tu simți asta, eu sunt lângă tine orice ai decide.

Am plâns atunci ca un copil. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

În ziua următoare, mi-am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat acasă la părinții mei. Vlad m-a sunat de zeci de ori. Doamna Mariana mi-a trimis mesaje pline de reproșuri:

„Ai distrus tot! Cum poți să faci rușinea asta familiei noastre?”

Dar eu știam că nu e rușinea mea. Era curajul meu.

Au trecut luni de atunci. Încă mă gândesc uneori la Vlad — la băiatul blând de care mă îndrăgostisem cândva — dar știu că nu mai era acolo. Familia lui îl înghițise cu totul.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte spun „da” doar pentru că toți așteaptă asta? Dacă ai fi în locul meu… ai avea curajul să spui „nu”?