Între Doi Frați și Un Câine: Povestea Unei Împăcări Dificile

— Lasă-l pe Max la cineva, apoi mai vorbim! a tunat Vlad, fratele meu, cu vocea lui aspră, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost o palmă peste față. M-am oprit în pragul apartamentului lui, cu lesa strânsă în mână și Max, câinele meu, tremurând lângă piciorul meu. Era seara târziu, ploua mocănește, iar blocul vechi din cartierul nostru din Ploiești părea și mai apăsător ca de obicei.

Nu ne mai văzusem de luni bune. De când tata murise, fiecare dintre noi se închisese în propria durere. Eu mă agățasem de Max, cățelul pe care îl găsisem abandonat în parc la scurt timp după înmormântare. Vlad, în schimb, se afundase în muncă și tăcere. Încercasem să-l sun, să-l vizitez, dar mereu găsea o scuză. Acum, când în sfârșit acceptase să mă vadă, mă izbea cu un ultimatum crud.

— Vlad, e doar un câine… Nu pot să-l las singur! am încercat eu să-i explic, simțind cum mi se strânge gâtul.

— Nu e doar un câine! E obsesia ta! De când l-ai luat, nu mai ai timp de nimeni! Nici măcar de mine! a răspuns el, ridicând tonul. Vecina de la doi a deschis ușa să vadă ce se întâmplă, apoi a trântit-o la loc.

M-am simțit mică și vinovată. Poate că avea dreptate. Poate că mă ascunsesem după Max ca să nu mai simt golul lăsat de tata și răceala dintre noi doi. Dar cum să-i explic că Max era singurul care mă făcea să mă simt vie?

— Vlad, nu pot… Nu pot să-l las pe Max. E parte din mine acum. Dacă vrei să vorbim, vorbim așa. Dacă nu… am spus eu încet, cu lacrimi în ochi.

El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat și a dat din cap dezamăgit.

— Atunci du-te! Nu mai am ce discuta cu tine!

Am ieșit pe scări cu inima frântă. Max m-a privit cu ochii lui mari și umezi, ca și cum ar fi știut că totul era din vina lui. Am mers pe străzi fără țintă, ploaia udându-ne amândoi. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam împreună în curtea bunicilor, cum ne certam pe telecomandă sau pe ultima felie de cozonac la Crăciun. Unde dispăruse totul?

În zilele următoare am încercat să-l sun pe Vlad. Nu mi-a răspuns niciodată. Mama m-a certat la telefon:

— Ce ai făcut iar? De ce nu puteți fi normali? Săracul Vlad, are atâtea pe cap…

Am vrut să-i spun că și eu am problemele mele, că nu e totul atât de simplu cum pare din afară. Dar m-am abținut. Am rămas doar eu și Max.

La serviciu eram absentă. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Ce ai pățit? Pari mereu pe altă planetă…

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap înțelegătoare:

— Știi… poate fratele tău nu e supărat doar pe tine. Poate e supărat pe viață. Pe pierderea tatălui vostru. Pe faptul că nu știe cum să-și exprime durerea.

M-am gândit mult la asta. Poate că nici eu nu știam cum să-mi exprim durerea altfel decât refugiindu-mă în dragostea necondiționată a unui animal.

După o săptămână de tăcere, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Vino mâine la mine. Fără câine.”

Am stat toată noaptea pe gânduri. Să-l las pe Max la vecina mea bătrână? Să-l las singur acasă? M-am simțit prinsă între două lumi care nu se mai întâlneau niciodată.

A doua zi dimineață i-am lăsat Maxului două boluri pline și i-am spus încet:

— Revin repede, promit!

Am urcat scările spre apartamentul lui Vlad cu inima cât un purice. M-a întâmpinat în prag fără zâmbet.

— Intră.

Am stat față în față la masa din bucătărie ca doi străini. El a început primul:

— Știi… mi-e greu fără tata. Și mi-e greu să te văd mereu cu câinele ăla ca și cum nimic altceva n-ar conta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Și mie mi-e greu fără el… Dar Max m-a ajutat să nu cedez complet. Fără el cred că aș fi clacat.

Vlad a oftat adânc.

— Poate am fost prea dur… Dar simt că te pierd și pe tine.

Ne-am privit lung și pentru prima dată după mult timp am simțit că vorbim cu adevărat. Am plâns amândoi în tăcere, fiecare pentru pierderile lui.

La plecare, Vlad mi-a spus încet:

— Data viitoare vino cu Max. Poate ar trebui să încerc să-l cunosc mai bine…

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit că o parte din zidurile dintre noi s-au crăpat puțin.

Acum mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a păstra legătura cu cei dragi? Și oare putem vindeca rănile trecutului fără să ne pierdem identitatea?