Jumătatea Mea de Adevăr: Povestea Unei Căsnicii Întunecate

— Nu pot să cred că iar s-a luat curentul! am strigat, cu rochia de mireasă udă lipită de piele, în timp ce lumânările pâlpâiau slab pe masa din sala de la primărie. Mama lui Ionuț, doamna Maria, s-a apropiat de mine cu un zâmbet fals: „Lasă, draga mea, e semn de noroc. Așa se zice la noi în familie.”

Dar în sufletul meu era doar frig și teamă. Nu-l iubeam pe Ionuț. Îl respectam, îl admiram pentru felul în care părea să aibă mereu soluții la orice problemă, dar inima mea nu bătea pentru el. M-am măritat cu speranța că fericirea vine după nuntă, nu înainte.

Primele luni au fost liniștite. Ionuț venea acasă cu flori, îmi aducea ciocolată și mă asculta când mă plângeam de serviciu. „O să fie bine, Irina,” îmi spunea el mereu. „Suntem o echipă.”

Dar echipa noastră avea un jucător invizibil: mama lui. În fiecare duminică mergeam la ea la masă, iar discuțiile se învârteau mereu în jurul sacrificiilor pe care le făcuse pentru Ionuț. „Să nu uiți niciodată cine te-a crescut,” îi spunea ea, privindu-l fix în ochi.

Într-o seară, după ce Ionuț a adormit, am găsit pe telefonul lui un mesaj: „Mulțumesc pentru bani, mamă are nevoie de medicamente.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Salariul nostru era mereu pe muchie de cuțit, iar eu nu înțelegeam de ce nu ne ajung banii niciodată.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu el:
— Ionuț, tu trimiți bani mamei tale?
S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi acuzat de crimă.
— E mama mea! Are nevoie de ajutor. Ce vrei să fac?
— Dar jumătate din salariu? Noi nu avem nici pentru facturi!
— Nu exagerezi? a ridicat tonul. Tu nu știi cât a suferit ea pentru mine!

Am simțit cum între noi se ridică un zid. Nu era vorba doar despre bani. Era despre loialitate, despre cine era pe primul loc în viața lui.

Am început să mă simt ca o intrusă în propria mea casă. Orice discuție despre viitor se lovea de nevoile doamnei Maria: „Nu putem să schimbăm mobila acum, mama are nevoie de o operație.” „Nu putem merge în concediu, mama trebuie să-și repare acoperișul.”

Într-o zi, am găsit-o pe mama mea plângând la telefon:
— Irina, tu ești bine? Parcă nu mai ești tu…
Am izbucnit în lacrimi. Nu eram bine. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea.

Am încercat să vorbesc cu Ionuț din nou:
— Simt că nu mai contez pentru tine. Totul e despre mama ta.
A oftat adânc:
— Nu poți să înțelegi. Tu ai avut părinți care te-au iubit normal. Eu am doar pe ea.

M-am simțit vinovată pentru că voiam mai mult. Pentru că voiam să fiu pe primul loc măcar o dată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am plecat la mama mea. Am stat acolo trei zile fără să răspund la telefon. În a patra zi, Ionuț a venit după mine:
— Irina, hai acasă. Putem să găsim o soluție.
— Care soluție? Să trimiți mai puțin bani? Să mă minți mai frumos?
A tăcut. Știa că nu are răspuns.

Am început să merg la terapie. Am descoperit acolo cât de mult mă sacrificasem pentru o iluzie. Cât de mult îmi doream să fiu iubită și văzută.

După câteva luni, am decis să divorțăm. Nu a fost ușor. Familia lui m-a acuzat că sunt egoistă, că nu știu ce înseamnă sacrificiul adevărat.

Dar eu știam că merit mai mult decât jumătate de adevăr și jumătate de iubire.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din București. Încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă, dar știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi acceptăm să fim pe locul doi doar ca să nu fim singure?

Poate că răspunsul nu e simplu, dar știu sigur că merităm să fim pe primul loc în propria noastră poveste.