Casa din Strada Liniștii: Povestea unei decizii care a rupt o familie

— Nu mă mai pot descurca singură aici, Anca. Am decis să vând casa.

Cuvintele mamei soacre au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, unde abia încăpeam toți patru: eu, soțul meu, Vlad, fiica noastră, Ilinca, și ea, doamna Rodica. Era o seară de noiembrie, ploua cu găleata, iar mirosul de ceai de tei nu reușea să acopere tensiunea din aer. M-am uitat la Vlad, sperând să spună ceva, dar el doar și-a strâns pumnii pe genunchi.

— Mamă, dar… casa asta e tot ce avem! Aici am crescut, aici s-a născut Ilinca! a izbucnit Vlad, cu vocea tremurândă.

Rodica s-a ridicat încet de pe scaun, cu spatele drept și privirea rece:

— Am muncit o viață întreagă pentru casa asta. Acum vreau să mă retrag la țară, la sora mea. Nu mai am chef de oraș, de agitație. Și nu vreau să fiu o povară pentru voi.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când m-am măritat cu Vlad, am încercat să o tratez pe Rodica cu respect, chiar dacă uneori simțeam că nu mă acceptă cu adevărat. Mereu avea ceva de comentat: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu știu să cresc copilul cum trebuie. Dar acum… acum era vorba despre casa noastră.

— Dar noi unde să mergem? chiria e scumpă, salariile abia ne ajung… am încercat eu să spun, dar Rodica m-a întrerupt brusc:

— Nu e problema mea. V-am lăsat destul să stați aici fără să plătiți nimic. Eu am nevoie de bani pentru bătrânețe. Și gata!

Vlad s-a ridicat nervos și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Ilinca s-a speriat și a început să plângă încet. M-am dus la ea și am strâns-o în brațe, încercând să-mi ascund lacrimile.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la jobul meu ca să pot avea grijă de Ilinca și să ajut în casă; cum Vlad lucra peste program ca să putem plăti facturile; cum Rodica părea mereu nemulțumită, oricât ne-am fi străduit.

A doua zi dimineață, Vlad era deja plecat la serviciu. Rodica își făcea bagajele pentru câteva zile la sora ei din Buzău.

— Să nu vă gândiți că mă răzgândesc! a spus ea înainte să iasă pe ușă.

Am rămas singură cu Ilinca și cu un gol imens în suflet. Am început să caut anunțuri de chirii pe telefon, dar prețurile erau astronomice pentru bugetul nostru. În același timp, mă simțeam vinovată: poate dacă aș fi fost mai apropiată de Rodica, dacă aș fi încercat mai mult…

Seara, Vlad s-a întors obosit și abătut.

— Ce facem acum? m-a întrebat el cu voce stinsă.

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbim cu ea din nou. Să-i explicăm că nu avem unde merge…

— N-ai văzut că nu-i pasă? Pentru ea contează doar banii! a izbucnit Vlad.

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Pentru prima dată în zece ani de căsnicie, Vlad nu mai era stânca mea. Era pierdut, furios și neputincios.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Rodica venea tot mai rar acasă și când venea, ne ignora sau ne vorbea rece. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să discut din nou cu ea.

— Doamnă Rodica… vă rog… Nu putem rămâne pe drumuri. Gândiți-vă la Ilinca…

M-a privit lung și mi-a spus:

— Anca, tu nu ești fata mea. Eu am făcut destule pentru voi. Acum fiecare pentru el.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am retras în bucătărie și am plâns în tăcere. Nu era doar o casă – era tot ce aveam: amintiri, siguranță, familie.

Într-o dimineață de sâmbătă, Rodica a venit cu un agent imobiliar. A început să arate casa unor străini care se uitau prin dulapuri și băteau cu piciorul în podele.

— Uite ce spațiu luminos! a spus agentul zâmbind fals.

M-am simțit ca o intrusă în propria viață. Vlad nu mai vorbea cu mama lui decât strictul necesar. Ilinca întreba mereu dacă plecăm la bunica sau dacă vine bunica la noi.

Într-o seară, după ce am pus-o pe Ilinca la culcare, Vlad m-a luat de mână:

— Anca… poate ar trebui să încercăm să cumpărăm casa. Să facem un credit… orice…

— Știi bine că nu ne calificăm pentru suma asta… am șoptit eu.

Am tăcut amândoi mult timp. În cele din urmă, Vlad a spus:

— Nu-mi vine să cred că mama mea poate fi atât de rece…

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Rodica: „Voi face ce trebuie pentru mine. Sper că într-o zi veți înțelege.”

Casa s-a vândut în două luni. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Vlad s-a închis în el însuși; eu am început să lucrez part-time la un magazin ca să putem plăti chiria. Ilinca plângea des după vechea ei cameră roz.

Au trecut doi ani de atunci. Rodica nu ne-a mai căutat niciodată. Am aflat că trăiește liniștită la țară, cu sora ei.

Uneori mă întreb dacă familia chiar înseamnă sprijin sau doar obligații reciproce până când fiecare își vede interesul? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei dragi – și unde tragem linia între iubire și egoism?