Umbrele Minciunii: Povestea unei Surori Cumnate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să o suport pe Ramona în casa noastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Ploua cu găleata afară, iar picăturile se izbeau de geam ca niște bătăi în ușă. Vlad m-a privit lung, cu ochii lui căprui, obosiți și el.

— E sora mea, Ana. Ce vrei să fac? Să o dau afară pe stradă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu eu cea care rupe familia, dar nici nu mai puteam trăi cu minciuna care plutea peste noi ca un nor toxic. Ramona stătea la noi de două luni, după ce fusese dată afară din garsoniera în care locuia. Spunea că e însărcinată și că nu poate lucra, că are nevoie de liniște și sprijin. La început am crezut-o. I-am cumpărat vitamine, i-am făcut ceaiuri, i-am adus fructe proaspete. Dar pe măsură ce timpul trecea, ceva nu se lega.

Nu avea niciun simptom. Nu mergea la doctor, nu avea ecografii, nu vorbea despre copil decât atunci când voia să evite să spele vasele sau să dea cu aspiratorul. Într-o zi, am găsit în coșul de gunoi o cutie de teste de sarcină negative. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

M-am dus la Vlad cu dovada în mână.

— Uite! Nu e însărcinată! Ne minte!

Vlad a luat cutia și a tăcut. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat amândoi la masă, cu Ramona între noi, prefăcându-se că citește o revistă. Am vrut să urlu, să-i spun totul în față, dar Vlad mi-a făcut semn să tac.

A doua zi, mama lui Vlad, doamna Mariana, a venit în vizită. O femeie severă, dar corectă. Am simțit că e momentul să-i spun adevărul.

— Doamnă Mariana, cred că Ramona nu e sinceră cu noi.

Mariana m-a privit fix.

— Ce vrei să spui?

— Cred că minte în legătură cu sarcina. Am găsit teste negative…

Mariana a oftat adânc.

— Știam că ceva nu e în regulă. Ramona mereu a fugit de responsabilitate…

În acea seară am avut o confruntare de neuitat. Vlad a chemat-o pe Ramona la masă.

— Ramona, trebuie să fim sinceri unii cu alții. Ești sau nu însărcinată?

Ramona s-a uitat la noi cu ochii mari, apoi a izbucnit în plâns.

— Nu… Nu sunt… Dar nu știam ce să fac! Dacă mă dădeați afară? Dacă rămâneam pe drumuri? Nu pot să mai merg la muncă la supermarket, nu mai suport oamenii care țipă la mine!

Am simțit milă și furie în același timp. Vlad s-a ridicat și a ieșit din cameră. Mariana a rămas nemișcată.

— Ramona, ai 28 de ani. Nu poți trăi toată viața mințind și fugind de greutăți. Trebuie să-ți asumi viața ta!

Ramona plângea în hohote. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Te ajutăm dacă vrei să-ți cauți un job nou sau să mergi la consiliere. Dar nu mai putem trăi cu minciuni între noi.

Au urmat zile grele. Vlad era distant, Mariana venea des pe la noi să o supravegheze pe Ramona. Eu mă simțeam vinovată că am declanșat furtuna asta, dar știam că era necesar.

După două săptămâni, Ramona a început să caute joburi online. A găsit ceva la o librărie mică din cartier. Nu era mult, dar era un început. Încet-încet, atmosfera s-a mai liniștit.

Într-o seară, după ce Ramona s-a mutat la o prietenă, Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar ai avut dreptate. Uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna.

M-am uitat pe geam la ploaia care se oprise și am simțit o liniște ciudată.

Oare câți dintre noi alegem să tăcem doar ca să păstrăm aparențele? Și cât de mult ne costă asta pe termen lung?