Casa din strada Lalelelor: Moștenirea care ne-a despărțit

— Cum poți să iei bani de la sora ta? Tu ai tot ce-ți trebuie, iar ea abia se descurcă!
Vocea mătușii Mariana răsuna în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Stătea în picioare, cu mâinile în șold, privindu-l pe Andrei, soțul meu, ca și cum ar fi fost un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Eu stăteam pe canapea, cu palmele transpirate strânse în poală, simțind că fiecare cuvânt al Marianei mă lovește și pe mine. Victoria, cumnata mea, avea ochii roșii de plâns și se uita în gol, evitând privirile tuturor.

Totul a început după înmormântarea soacrei mele, doamna Elena. O femeie simplă, dar cu suflet mare, care a ținut familia unită cât a trăit. După slujbă, ne-am adunat cu toții la casa din strada Lalelelor, unde am crescut-o pe fetița noastră și unde am petrecut atâtea sărbători împreună. În acea zi însă, casa părea străină, rece, ca și cum ar fi simțit că urmează să fie despărțită.

Notarul a venit cu testamentul. Ne-a citit cu voce monotonă: „Casa din strada Lalelelor se împarte în mod egal între copiii mei, Victoria și Andrei.” Atât. Fără explicații, fără povești. Doar o împărțeală rece a unei vieți întregi. Am simțit cum Andrei se încordează lângă mine. Victoria a început să plângă încet.

— Nu e drept! a izbucnit ea după ce notarul a plecat. Tu ai apartament în București, ai firmă, ai bani! Eu am rămas singură cu doi copii și rate la bancă. Mama știa asta! De ce nu mi-a lăsat mie casa?

Andrei s-a ridicat brusc:
— Nu eu am făcut testamentul! Și eu am dreptul la partea mea. Nu e vina mea că tu nu te-ai descurcat mai bine!

Cuvintele lui au căzut ca un pumn de piatră peste liniștea apăsătoare. Mariana s-a băgat imediat:
— Andrei, nu ți-e rușine? Ai uitat când Victoria te-a ajutat să-ți plătești chiria când erai student? Ai uitat cine venea la voi cu mâncare când nu aveați bani?

Eu am încercat să intervin:
— Poate găsim o soluție… Poate îi lăsăm casa Victoriei și noi luăm ceva bani din vânzare…

Andrei m-a privit tăios:
— Nu e vorba doar de bani! E vorba de principiu. Mama a vrut să fie egalitate.

Victoria a izbucnit:
— Egalitate? Ce egalitate e asta când tu ai tot și eu n-am nimic? Copiii mei unde să stea? Să-i dau afară din garsonieră?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a bunăstării noastre aparent solide și una a disperării Victoriei. M-am gândit la fetița noastră: ce-ar fi dacă ar ajunge vreodată să se certe cu fratele ei pentru o casă?

Zilele următoare au fost un coșmar. Victoria ne suna zilnic, plângând sau țipând. Mariana venea la noi acasă și ne certa ore întregi:
— Să nu vă prind că vindeți partea voastră unui străin! Casa asta e sufletul familiei!

Andrei s-a închis în el. Nu mai vorbea decât despre acte, evaluări, procese. Eu nu mai dormeam nopțile, mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să renunțăm la tot pentru liniștea familiei.

Într-o seară, l-am găsit pe Andrei în sufragerie, privind vechiul album de familie.
— Ți-e dor de mama? l-am întrebat încet.
El a oftat:
— Mi-e dor de vremurile când nu conta cine are mai mult sau mai puțin. Acum parcă toți suntem dușmani…

A doua zi dimineață, Victoria a venit la noi acasă cu copiii după ea. Era palidă, obosită.
— Vreau doar să știu că nu mă dați afară din casa copilăriei mele… Nu vreau nimic altceva.

Andrei s-a uitat la mine. Am văzut pentru prima dată lacrimi în ochii lui.
— Nu te dăm afară… Dar nici nu putem renunța la tot ce ne revine.

A urmat o discuție lungă, cu cifre, promisiuni și compromisuri. Am decis să-i vindem partea noastră Victoriei la un preț mai mic decât cel al pieței. Ea s-a împrumutat de la bancă încă o dată. Mariana a rămas supărată pe noi luni întregi.

Dar liniștea nu s-a mai întors niciodată complet. De Crăciun ne-am întâlnit toți la masa mare din casa de pe strada Lalelelor, dar râsetele erau forțate, iar privirile evitau subiectul moștenirii.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru dreptatea ta atunci când prețul e liniștea sufletului tău și dragostea celor dragi. Ce contează mai mult: principiul sau pacea? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?