Grădina care mi-a adus fiica înapoi

— Nu-mi pasă dacă nu-ți place, Irina! Ești fiica mea și ai să vii la mine de Paște, măcar atât! am strigat la telefon, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Am închis brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Mi-am lipit fruntea de geamul rece al bucătăriei și am privit în gol spre parcarea cenușie dintre blocuri. Era martie, dar încă nu se simțea primăvara. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Așa începe povestea mea. Mă numesc Mariana și am 58 de ani. Am crescut într-un apartament mic dintr-un cartier aglomerat din București, unde fiecare zi semăna cu cealaltă: serviciu, piață, gătit, televizor. Soțul meu, Viorel, a murit acum șapte ani, iar Irina, fiica noastră, s-a îndepărtat tot mai mult de mine după ce s-a mutat la Cluj. Nu știu exact când s-a rupt totul între noi. Poate după ce am criticat-o pentru alegerea ei de a lucra în publicitate, sau poate când i-am spus că nu-mi place prietenul ei, Radu. Poate când i-am cerut să vină mai des acasă și ea mi-a răspuns rece: „Nu pot să trăiesc viața ta, mamă.”

Ani la rând am încercat să o sun, să o conving să vină acasă de sărbători. De fiecare dată găsea o scuză: „Am mult de lucru”, „Nu pot să-mi iau liber”, „Radu are nevoie de mine”. Într-o zi n-am mai sunat deloc. Am început să vorbesc cu florile de pe balcon. Le udam cu grijă, le mutam dintr-un ghiveci în altul, le șopteam gândurile mele cele mai ascunse. Dar balconul era mic și sufletul meu era prea plin de dor.

Într-o dimineață de aprilie, m-am trezit cu un gând nebunesc: să vând apartamentul și să-mi cumpăr o casă cu grădină. Toți prietenii mei au râs de mine: „La vârsta ta? Ești nebună! Cine are chef să sape în pământ?” Dar eu simțeam că dacă nu fac ceva radical, mă voi stinge încet.

Am găsit o căsuță veche la marginea orașului, cu o curte plină de bălării și un măr bătrân în mijloc. Proprietara, tanti Lenuța, mi-a spus: „Aici au crescut trei generații. Să ai grijă de pomul ăsta, e sufletul casei.” Am semnat actele cu mâinile tremurânde și am plâns toată noaptea de frică și bucurie.

Primele luni au fost un chin. Nu știam să sap, nu știam să plantez nimic. M-am tăiat la mâini, m-au durut șalele, am plâns de ciudă când nu mi-au ieșit straturile drepte. Vecina mea, doamna Viorica, m-a văzut într-o zi stând pe jos lângă un sac de pământ și m-a întrebat:
— Ce faci acolo, Mariana?
— Încerc să plantez niște lalele… dar cred că le-am omorât deja.
A râs cu poftă și mi-a adus o cafea fierbinte.
— Lasă, dragă, florile simt când le iubești. O să crească ele.

În fiecare zi am ieșit în grădină. Am plantat roșii, busuioc, crini și trandafiri. Am pus o bancă sub măr și mi-am promis că într-o zi voi sta acolo cu Irina la o cafea. Dar lunile treceau și ea nu mă suna niciodată.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un mesaj scurt: „Mamă, pot veni la tine weekendul viitor?” Am simțit că mi se oprește respirația. Am alergat prin casă ca o nebună să fac ordine și să gătesc tot ce-i plăcea ei când era mică: plăcintă cu mere și ciorbă de perișoare.

Când a intrat pe poartă, Irina părea mai slabă decât o țineam minte. Avea ochii roșii și părea obosită.
— Ce frumos miroase aici… a busuioc și a copilărie.
Am zâmbit stingheră.
— Am plantat tot ce-ți plăcea ție când erai mică.
A tăcut câteva clipe.
— Mamă… îmi pare rău că n-am venit mai des. Am avut nevoie de timp să mă regăsesc.
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.
— Și eu am greșit mult… Am vrut doar să fii fericită.
Irina a început să plângă și m-a îmbrățișat strâns.

Am stat împreună pe banca de sub măr până târziu în noapte. Mi-a povestit despre eșecuri, despre Radu care o părăsise după șapte ani, despre singurătatea ei printre străini. I-am povestit despre grija pentru fiecare floare și despre cât de mult mi-a lipsit.

Din acea zi, Irina a început să vină tot mai des. A adus semințe rare din Cluj și am plantat împreună un colț doar al ei: lavandă și mentă. Într-o primăvară a venit cu un băiat timid pe nume Paul. L-am privit cu suspiciune la început, dar când l-am văzut ajutând-o pe Irina să sape un strat nou de flori, am simțit că poate e timpul să las trecutul în urmă.

Acum privesc grădina mea prin fereastra bucătăriei și încă nu-mi vine să cred că e a mea. Fiecare floare are povestea ei: unele au crescut greu, altele au murit repede. Dar toate au făcut ca viața mea să înflorească din nou.

M-am întrebat adesea: oare câte mame din România trăiesc cu dorul copiilor lor plecați? Oare câte dintre noi avem curajul să ne cerem iertare sau să schimbăm ceva radical? Poate că uneori e nevoie doar de un petic de pământ ca să ne regăsim pe noi înșine… sau pe cei dragi.