Între două iubiri: Povestea unei mame și a fiului ei pierdut

— Gregor, nu pot să cred că iarăși ai ales-o pe ea! Am spus-o răspicat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Pitești. Era seară, iar lumina galbenă a becului se reflecta în ochii lui, reci și hotărâți.

— Mamă, nu mai vreau să discutăm despre asta. E viața mea! a răspuns el, evitându-mi privirea și strângându-și geaca la piept.

Am simțit cum mi se rupe inima. Îl crescusem singură, de când tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Gregor fusese mereu sprijinul meu, băiatul meu bun, cel care mă ajuta la piață, care îmi aducea flori de 8 martie și mă suna de fiecare dată când întârzia la facultate. Dar de când apăruse Irina în viața lui, totul se schimbase.

Irina… fata aceea cu ochi verzi și zâmbet ironic, care îl făcuse să plângă în urmă cu un an, când l-a înșelat cu un coleg de la muncă. L-am ținut atunci în brațe toată noaptea, i-am șters lacrimile și i-am promis că timpul va vindeca totul. Dar timpul nu a vindecat nimic. Când a venit din nou la ușa noastră, cu promisiuni și lacrimi false, Gregor a uitat tot ce i-a făcut.

— Nu vezi că te folosește? am încercat să-i spun într-o ultimă încercare de a-l opri.

— Nu vreau să mai aud! Nu mai ești mama mea dacă nu poți să fii fericită pentru mine!

Cuvintele lui au căzut ca un cuțit în pieptul meu. A plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură, cu mâinile tremurânde și inima sfâșiată. Zilele au trecut greu. Îl sunam zilnic, îi trimiteam mesaje, îi lăsam pachete cu mâncare la ușă. Nu răspundea niciodată. Vecina de la trei mi-a spus că l-a văzut cu Irina la supermarket, râzând și ținându-se de mână. M-am simțit inutilă, ca o umbră în viața propriului meu copil.

Într-o duminică dimineață, am mers la biserică și m-am rugat pentru el. Am aprins o lumânare și am plâns în tăcere. Preotul m-a văzut și s-a apropiat:

— Ce te apasă, fiică?

— Mi-am pierdut băiatul… Nu mai vrea să vorbească cu mine din cauza unei fete care l-a rănit.

— Dragostea de mamă nu se pierde niciodată. Roagă-te pentru el și lasă-l să-și trăiască viața. Poate va înțelege într-o zi.

Am încercat să urmez sfatul părintelui, dar fiecare zi fără Gregor era un chin. Sora mea, Lidia, îmi spunea mereu:

— Lasă-l, Mariana! Dacă îl presezi prea mult, îl pierzi de tot. Băieții trebuie să-și dea singuri cu capul de prag.

Dar cum să stau deoparte când știam că suferința îl așteaptă din nou? Cum să nu intervin când îl vedeam pe drumul greșit?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj scurt: „Lasă-mă în pace.” Atât. Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Poate că am fost prea protectoare, poate că nu i-am dat destulă libertate. Poate că am greșit undeva pe drum.

Au trecut luni fără să-l văd. De Crăciun am pus sub brad un cadou pentru el – o pereche de mănuși groase și o scrisoare în care îi spuneam cât îl iubesc. Cadoul a rămas neatins.

Într-o zi, la început de primăvară, am primit un telefon neașteptat de la Irina:

— Doamnă Mariana… Gregor e la spital. A avut un accident cu scuterul.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat la spital cu sufletul la gură. L-am găsit pe Gregor întins pe pat, cu piciorul în ghips și privirea pierdută.

— Mamă… îmi pare rău… a șoptit el când m-a văzut.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Irina stătea într-un colț al salonului, privind în jos.

— De ce nu mi-ai spus nimic? l-am întrebat printre lacrimi.

— Mi-a fost rușine… Am crezut că pot să mă descurc singur.

— Niciodată nu vei fi singur cât sunt eu aici!

După acel accident, Gregor s-a întors acasă pentru câteva săptămâni. Relația cu Irina s-a răcit treptat; ea venea tot mai rar pe la noi și părea mereu grăbită să plece. Într-o seară, după ce am cinat împreună ca pe vremuri, Gregor mi-a spus:

— Mamă… cred că ai avut dreptate despre Irina. Dar trebuia să văd singur asta.

L-am strâns la piept și am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Dar rana despărțirii încă durea; știam că orice greșeală putea rupe din nou firul subțire al relației noastre.

Acum, când scriu aceste rânduri, Gregor e din nou lângă mine, dar nu mai e băiatul naiv de altădată. E un bărbat care a învățat pe pielea lui ce înseamnă iubirea și dezamăgirea. Eu? Încerc să nu mai controlez totul și să-i ofer spațiul de care are nevoie.

Dar mă întreb: oare cât trebuie să sufere o mamă ca să-și vadă copilul fericit? Și cât de mult trebuie să lași viața să-și urmeze cursul înainte să intervii? Voi ce ați face în locul meu?