O Evadare Liniștită și O Furtună de Acasă

— Cum adică pleci singură la munte? a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu îmi împachetam câteva haine într-un rucsac vechi, moștenit de la tata. Era o seară de aprilie, iar în bucătăria noastră mică din Ploiești plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni.

— Nu plec pentru totdeauna, doar pentru câteva zile, am răspuns încercând să-mi păstrez calmul. Am nevoie să respir, să mă regăsesc puțin.

— Dar de ce nu mergem toți? a intervenit sora mea, Irina, cu privirea ei acuzatoare. Mereu ai făcut totul pentru noi, iar acum, când ai scăpat de rate, vrei să te bucuri singură?

M-am oprit din împachetat și am privit-o lung. În ochii ei am văzut nu doar supărare, ci și o teamă nespusă: că odată ce nu mai aveam datorii, nu mai aveam nici obligația să fiu mereu acolo pentru ei. Am simțit un nod în gât. Ani la rând am muncit peste program la biroul de contabilitate, am refuzat ieșiri cu prietenii și chiar mici bucurii doar ca să pot plăti creditul pentru apartamentul nostru. Seară de seară, când ajungeam acasă obosită, mama mă aștepta cu ciorbă caldă și reproșuri mascate: „Nu te mai vezi cu nimeni, nu ieși nicăieri, doar muncești!”

Acum, când în sfârșit puteam respira fără povara ratelor, simțeam că merit câteva zile doar pentru mine. Dar familia mea vedea lucrurile altfel.

— Nu înțelegi că avem nevoie de tine aici? a continuat mama. Cine o să meargă cu bunica la doctor? Cine o să plătească facturile?

— Sunt doar trei zile! am ridicat vocea fără să vreau. Trei zile în care vreau să mă plimb prin pădure, să citesc o carte fără să aud telefonul sunând non-stop!

Irina a trântit ușa camerei ei. Mama a rămas pe scaun, cu mâinile strânse în poală. Am simțit că mă sufoc.

A doua zi dimineață am plecat devreme. Am luat trenul spre Sinaia, cu inima grea și gândurile răvășite. În compartimentul aproape gol, am privit pe geam cum orașul se îndepărtează și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dar când am ajuns la cabana mică de la marginea pădurii și am simțit mirosul de brad și liniștea aceea adâncă, mi-am dat seama cât de mult aveam nevoie de asta.

Primele ore au fost ciudate. M-am trezit că ascult fiecare sunet: vântul printre crengi, pașii mei pe potecă, foșnetul paginilor unei cărți vechi. Telefonul suna din când în când — mesaje scurte de la Irina: „Sper că te distrezi.” „Bunica întreabă unde ești.” „Mama nu vrea să mănânce.” Le-am citit pe toate și le-am lăsat fără răspuns.

În a doua zi, pe când urcam spre Stâna Regală, am întâlnit un bătrân care își plimba câinele. M-a salutat și m-a întrebat dacă sunt singură. I-am spus că da, iar el a zâmbit trist:

— E bine să fii singur uneori. Numai așa îți auzi gândurile.

M-am gândit la vorbele lui toată ziua. Mi-am dat seama că nu știam cine sunt fără grijile zilnice ale familiei. Fără să trebuiască să fiu mereu „cea responsabilă”, „cea care rezolvă tot”.

Seara, stând pe terasa cabanei cu o cană de ceai fierbinte, am început să plâng. Nu pentru că eram singură, ci pentru că simțeam că nu am voie să fiu altfel decât ceea ce familia mea aștepta de la mine.

Când m-am întors acasă, atmosfera era rece. Mama nu mi-a vorbit două zile. Irina m-a ignorat complet. Doar bunica m-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— Și eu aș fi vrut să fug uneori… Dar n-am avut curaj.

Am zâmbit amar. În seara aceea am încercat să le explic:

— Nu v-am abandonat. Am avut nevoie de puțin timp pentru mine. Nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru asta.

— Familia vine prima! a spus mama tăios.

— Dar dacă eu nu mai pot? Dacă mă pierd pe mine? Cine are grijă atunci?

A urmat o tăcere apăsătoare. Nimeni nu a avut un răspuns.

De atunci, relația noastră s-a schimbat subtil. Încercăm să ne vorbim mai deschis despre nevoile fiecăruia, dar încă simt privirile lor judecătoare când îmi iau o oră liberă sau ies singură la plimbare.

Mă întreb adesea: oare e egoism să-ți dorești timp doar pentru tine? Sau e singura cale prin care poți rămâne întreagă într-o lume care cere mereu sacrificii?

Voi ce ați face în locul meu?