Întoarcerea Martei: Povara tăcerii și curajul de a spune adevărul

— Mami, nu vreau să vorbesc despre asta acum! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea în brațele mele. Era trecut de ora zece seara când am sunat la ușa părinților mei, cu geanta în mână și sufletul făcut bucăți. Tata a deschis primul, uimit, iar mama a venit în fugă din bucătărie. Am văzut în ochii lor aceeași spaimă pe care o simțeam și eu: ce s-a întâmplat cu fata lor?

— Marta, ce-ai pățit? Unde-i Alexandru? De ce nu ne-ai sunat? a întrebat mama, încercând să mă îmbrățișeze.

— M-am săturat… Nu mai pot! Alexandru are pe altcineva. Mă despart de el. Nu vreau să mai aud nimic de el! am izbucnit, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Am intrat în sufragerie, iar tata a luat-o pe Maria, fetița mea de trei ani, și a dus-o în camera mea de copil. Mama s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâinile în ale ei.

— Marta, trebuie să ne spui totul. Nu poți să fugi la nesfârșit. Ce s-a întâmplat cu adevărat?

Am oftat adânc. Nu era doar trădarea lui Alexandru care mă apăsa. Era ceva mult mai greu: eram din nou însărcinată și nu-i spusesem nimic. Nici lui, nici părinților mei. Mi-era rușine. Mi-era frică. Cum să le spun că port copilul unui bărbat care m-a trădat?

— Mama, nu pot… Nu pot să vorbesc acum. Te rog, lasă-mă să dorm puțin. Mâine… poate mâine.

Noaptea aceea a fost un coșmar. M-am zvârcolit în patul copilăriei mele, ascultând respirația liniștită a Mariei și încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam toate momentele frumoase cu Alexandru: cum ne-am cunoscut la facultate, cum m-a cerut de soție la munte, cum am plâns amândoi când s-a născut Maria. Dar apoi au venit certurile, reproșurile, serile târzii la birou și mesajele ascunse pe telefonul lui. Am știut că ceva nu e în regulă, dar am sperat că va trece.

A doua zi dimineață, mama mi-a adus cafeaua la pat.

— Marta, trebuie să te gândești la viitorul tău și al copiilor tăi. Nu poți să te ascunzi aici la nesfârșit. Ce ai de gând să faci?

Am privit-o lung. Avea dreptate. Dar cum să-i spun că sunt însărcinată? Cum să-i spun că nu vreau ca Alexandru să știe? Poate că e o prostie, dar simțeam că dacă îi spun, va folosi asta împotriva mea la divorț sau poate nici nu va crede că e copilul lui.

— Mama… sunt însărcinată, am șoptit aproape fără glas.

Ochii ei s-au mărit de uimire.

— Doamne, Marta! Și Alexandru știe?

— Nu… Nu știe. Și nici nu vreau să știe acum. Nu pot… Nu pot să-l mai văd, nu pot să-l mai aud. Mi-a spus clar că nu mă mai iubește, că are pe altcineva. Cum aș putea să-i spun că sunt însărcinată?

Mama a început să plângă încet.

— Fata mea… nu poți ține un asemenea secret la nesfârșit. Copilul ăsta are dreptul la tatăl lui, iar tu ai dreptul la liniște. Nu te poți pedepsi pentru greșelile lui Alexandru.

Am început să plâng amândouă. Tata a intrat în cameră și ne-a găsit așa, strânse una în alta ca două copile speriate.

— Ce se întâmplă aici? De ce plângeți?

Mama i-a făcut semn să iasă. A înțeles imediat că e ceva grav.

În zilele următoare am încercat să-mi revin. Am mers cu Maria în parc, am ajutat-o pe mama la gătit, am încercat să fiu prezentă pentru copilul meu. Dar gândul la sarcină mă apăsa tot mai tare. Într-o seară, când Maria adormise deja, tata a venit la mine cu o sticlă de vin și două pahare.

— Hai să stăm puțin de vorbă ca între oameni mari, mi-a spus zâmbind trist.

Am zâmbit amar.

— Tata… nu știu ce să fac. Mi-e frică de viitor. Mi-e frică să-i spun lui Alexandru. Mi-e frică să cresc doi copii singură.

— Marta, știi că noi suntem aici pentru tine orice ar fi. Dar trebuie să te gândești bine: vrei ca acest copil să crească fără tată? Vrei ca Maria să-și vadă fratele sau sora doar ca pe un secret? Oricât de greu ar fi, adevărul trebuie spus.

Am dat din cap încet.

— Poate ai dreptate… Dar dacă el nu vrea copilul? Dacă mă acuză că l-am păstrat doar ca să-l țin legat de mine?

Tata a oftat adânc.

— Atunci vei ști că ai făcut tot ce ținea de tine. Dar nu poți trăi toată viața cu frica asta.

În zilele care au urmat am început să mă gândesc serios la ce aveau dreptate părinții mei. Îmi era teamă de reacția lui Alexandru, dar mai mult mă temeam de mine însămi: dacă nu-i spun niciodată? Dacă peste ani copilul mă întreabă cine e tatăl lui și eu nu pot răspunde decât cu jumătăți de adevăr?

Într-o dimineață am luat telefonul și am format numărul lui Alexandru cu mâna tremurândă.

— Alo? Marta? Ce vrei? a răspuns el sec.

— Trebuie să vorbim… E important…

A urmat o tăcere lungă.

— Bine… Ne vedem diseară la cafeneaua din centru.

Toată ziua am avut stomacul strâns de emoție. Când l-am văzut intrând în cafenea, mi s-a părut un străin: rece, distant, obosit.

— Ce vrei? Hai spune repede…

Am inspirat adânc:

— Sunt însărcinată…

A rămas blocat câteva secunde.

— E al meu?

M-am simțit insultată și rănită până în adâncul sufletului.

— Da! Cum poți întreba asta?

A dat din cap nervos:

— Nu știu ce vrei de la mine acum… Eu am altă viață…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea din nou.

— Vreau doar să știi adevărul. Copilul acesta are dreptul la tatăl lui, chiar dacă tu nu vrei să faci parte din viața noastră.

A plecat fără un cuvânt.

M-am întors acasă plângând. Mama m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata mi-a adus un pahar cu apă și s-a uitat la mine cu ochii umeziți.

Au trecut câteva luni de atunci. Sunt încă la părinți cu Maria și burtica mea crește pe zi ce trece. Alexandru nu m-a mai sunat niciodată. Dar eu simt că am făcut ceea ce trebuia: am spus adevărul.

Uneori mă întreb dacă nu era mai bine să tac pentru totdeauna… Dar oare cât timp poți trăi cu o asemenea povară pe suflet? Voi ce ați fi făcut în locul meu?