Vacanța de vis care s-a transformat în coșmar din cauza soacrei mele

— Nu cred că ai făcut rezervarea la hotelul bun, Mihai! Ai zis că e aproape de plajă, dar aici miroase a motorină și e plin de tiruri!

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în parcare, printre bagaje și țipetele copiilor altora. Mă uitam la Ana, soția mea, care încerca să-i explice calm că hotelul era chiar cel pe care îl aleseserăm împreună. Maria, fetița noastră de opt ani, se agăța de mâna mea și mă întreba șoptit dacă o să mai mergem la delfinariu sau dacă „bunica iar o să spună că e prea cald”.

Totul trebuia să fie perfect. Plănuisem vacanța asta luni de zile. Era prima dată când reușeam să strângem bani pentru o săptămână întreagă la mare, în Eforie Nord. Maria visa la nisip, la apă și la vată pe băț. Ana avea nevoie să uite de stresul de la serviciu. Eu voiam doar liniște. Dar cu două zile înainte să plecăm, doamna Viorica a sunat:

— Mihai, să nu vă supărați, dar am nevoie să mă relaxez și eu. Vin cu voi la mare! Am găsit bilet la tren și nu vă deranjez, promit!

N-am avut curaj să spun nu. Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari și obosiți: „E mama… ce să facem?”

Așa am ajuns patru în loc de trei. Și încă din prima zi am simțit cum vacanța noastră se destramă. Doamna Viorica avea păreri despre orice: camera era prea mică, aerul condiționat prea rece, mâncarea prea scumpă, Maria prea gălăgioasă. În fiecare dimineață ne trezea la șapte:

— Hai, copii, nu stați în pat! Se face cald afară! Să prindem locuri bune pe plajă!

Într-o zi am încercat să-i spun că poate vrem să dormim mai mult. M-a privit ca și cum i-aș fi insultat onoarea:

— Mihai, tu nu vezi că fata ta are nevoie de disciplină? Așa am crescut-o și pe Ana! Nu cu leneveală!

Ana încerca să medieze între noi, dar se vedea că e prinsă la mijloc. Seara, când Maria adormea epuizată după atâtea reguli și interdicții („Nu mânca înghețată! Nu te bălăci prea mult! Nu te juca cu copiii străini!”), Ana ofta:

— Îmi pare rău… Știu că nu e ce ne-am dorit.

Într-o după-amiază am vrut să mergem doar noi trei la Aqua Park. Maria era în culmea fericirii. Dar când să ieșim pe ușă, doamna Viorica a apărut cu pălăria ei uriașă:

— Unde mergeți? Nu mă luați și pe mine? Să nu credeți că mă lăsați singură!

Am cedat din nou. La Aqua Park, Maria a vrut pe toboganul mare. Doamna Viorica a început să țipe:

— E periculos! Nu vezi că poate păți ceva? Mihai, fă ceva!

Maria s-a pus pe plâns. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat acasă înainte ca soarele să apună.

În fiecare seară încercam să găsesc un moment doar pentru noi doi, eu și Ana. Dar doamna Viorica stătea cu noi pe balcon până târziu, povestind despre vecinii din bloc sau despre cât de greu i-a fost ei în tinerețe.

Într-o seară, după ce Maria adormise plângând pentru că nu fusese lăsată să mănânce popcorn pe plajă, am izbucnit:

— Ana, nu mai pot! E vacanța noastră sau a mamei tale? De ce nu poți să-i spui să ne lase în pace?

Ana a început să plângă:

— Dacă îi spun ceva, se supără și nu mai vorbește cu mine luni întregi! Nu vreau scandal…

Am simțit cum toată furia și neputința mă sufocă. Am ieșit pe balcon și am privit marea în întuneric. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate n-am fost destul de ferm. Poate trebuia să spun „nu” de la început.

Ultima zi a fost cea mai grea. Maria s-a îmbolnăvit: febră mare, frisoane. Am alergat cu ea la spitalul din Constanța. Doamna Viorica ne-a certat tot drumul:

— V-am zis eu că nu trebuie atâta apă rece! Nu mă ascultați niciodată!

În salonul rece al spitalului, Ana m-a strâns de mână:

— Îmi pare rău… Promit că data viitoare va fi altfel.

Maria s-a făcut bine după două zile, dar vacanța noastră era deja distrusă.

Acum, când privesc pozele făcute pe fugă — cu zâmbete forțate și ochi obosiți — mă întreb: oare câte familii trec prin asta? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea aparentă a familiei extinse? Și unde tragem linia între respect și fericirea noastră?