O naștere și o despărțire: Povestea mea între iubire și renunțare

— Irina, nu poți să faci asta! Nu poți să-l lași aici! vocea mamei mele răsuna în salonul alb, spartă de lacrimi și de furie. Mă uitam la ea, la ochii ei roșii, la mâinile care tremurau pe marginea patului. În brațe țineam o păturică roz, goală. Copilul meu era la neonatologie, dormind liniștit, fără să știe că viața lui urma să fie decisă de o semnătură pe o hârtie.

Nu știu dacă cineva poate înțelege vreodată ce e în sufletul unei mame care alege să plece fără copilul ei. Toată lumea are păreri, toți arată cu degetul. Dar nimeni nu știe cum e să te trezești noaptea cu inima strânsă de frică, să simți că nu ești întreagă, că nu poți iubi cum ar trebui. Eu am 32 de ani, am terminat două facultăți, am un job bun la o firmă de consultanță din București. Toată lumea mă vedea ca pe fata care le-a reușit pe toate. Dar nimeni nu știa că în fiecare zi mă luptam cu umbrele trecutului meu.

Tata a plecat când aveam șapte ani. Mama a rămas singură cu mine și cu fratele meu mai mic, Radu. A muncit pe brânci să ne țină la școală, dar nu a știut niciodată să ne arate dragostea altfel decât prin reproșuri și reguli stricte. „Nu plânge, Irina! Fii tare! Nu te plânge niciodată!” Așa am crescut: cu inima strânsă și cu zâmbetul forțat.

Când am rămas însărcinată cu Vlad, iubitul meu de atunci, am crezut că viața mea se va schimba. Vlad era blând, dar mereu absent, prins între două joburi și o mamă bolnavă. Când i-am spus că vom avea un copil, a tăcut mult timp. „Nu știu dacă sunt pregătit”, mi-a spus într-o seară ploioasă. Și niciodată nu a fost.

Sarcina a trecut greu. Am avut insomnii, atacuri de panică, gânduri negre care mă bântuiau noaptea. Mama mă suna zilnic: „Să nu faci vreo prostie! Să nu mă faci de râs!” Radu era plecat în Germania, încerca să-și facă un rost. Eu eram singură într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu burta crescând și cu sufletul tot mai mic.

Când am ajuns la spital cu o săptămână înainte de termen, asistentele m-au întrebat dacă sunt pregătită. Am zâmbit și am dat din cap. Nimeni nu știa că în geanta mea aveam deja scrisă o scrisoare pentru copilul meu.

Nașterea a fost grea, dar băiatul meu s-a născut sănătos. L-am ținut în brațe câteva minute. M-am uitat la el și am simțit un val de iubire și de frică atât de puternic încât am început să tremur. „Nu pot”, mi-am spus în gând. „Nu pot să-i dau ce n-am primit niciodată.”

Mama a venit la spital a doua zi. A început să plângă când i-am spus ce vreau să fac. „Ești nebună! Cum poți să-ți abandonezi copilul? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zic eu rudelor?” Am încercat să-i explic că nu e vorba despre rușine sau despre ce zice lumea. E vorba despre mine, despre copilul meu, despre faptul că nu mă simt capabilă să fiu mama de care are nevoie.

Vlad nu a venit deloc la spital. Mi-a trimis un mesaj sec: „Îmi pare rău că treci prin asta.” Atât.

În ultimele zile la maternitate, am stat mult cu asistenta socială. Mi-a spus că băiatul va fi bine îngrijit, că există familii care abia așteaptă să adopte un copil sănătos. Am plâns mult în acele zile. M-am gândit la toate femeile care își doresc copii și nu pot avea. M-am gândit la mine copil, la cât mi-a lipsit o mamă care să mă țină în brațe fără să mă certe.

În ziua externării, am semnat actele cu mâna tremurândă. Am lăsat scrisoarea pentru el: „Dragul meu băiat, dacă vei citi vreodată aceste rânduri, vreau să știi că te-am iubit din prima clipă. Dar am ales să plec pentru că nu vreau să-ți dau mai departe fricile și durerile mele. Sper ca într-o zi să mă ierți.”

Am ieșit din spital cu ochii roșii și pașii grei. Mama nu mi-a mai vorbit două luni. Radu m-a sunat din Germania: „Irina, ai făcut ce ai simțit că e mai bine. Nu te judec.” Dar vocea lui era tristă.

Au trecut trei ani de atunci. Încerc să merg la terapie, încerc să mă iert pe mine însămi. Uneori visez că îl țin în brațe pe băiatul meu și îi spun povești despre stele și curaj. Alteori mă trezesc plângând și simt că nu merit iertarea nimănui.

Oamenii încă mă privesc ciudat când aud povestea mea. Unii mă condamnă, alții mă compătimesc. Dar nimeni nu știe cu adevărat cât de greu e să alegi între iubire și renunțare.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât de mult ne influențează trecutul deciziile? Și dacă dragostea adevărată înseamnă uneori să renunți pentru binele celuilalt?