Nu Sunt Pregătită Să Fiu Mamă?

— Irina, nu ești pregătită să fii mamă! Dă-l spre adopție, e mai bine pentru toată lumea!
Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în minte ca un ecou rece, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurânde pe burtica abia rotunjită. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, liniștea era spartă doar de suspinele mele.
— Nu pot să fac asta, Vlad… E copilul meu! am șoptit, cu vocea stinsă.
El s-a ridicat nervos de pe scaun, trântind ușa de la bucătărie.
— Nu vezi că nu avem bani nici pentru noi? Cum o să creștem un copil? Mama ta nici nu vrea să audă de el!
Avea dreptate. Mama, doamna Rodica, era o femeie dură, trecută prin multe. Când i-am spus că sunt însărcinată, a izbucnit:
— Irina, tu nu vezi că abia te descurci cu facultatea? Ce viitor îi poți oferi unui copil?
Am simțit atunci cum totul se prăbușește peste mine. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar mama se lupta singură cu viața. Mereu mi-a spus să fiu puternică și să nu fac greșeli care să mă tragă în jos. Acum, eram exact acolo unde nu trebuia.

În zilele care au urmat, presiunea a crescut. Vlad a început să lipsească tot mai des de acasă, iar când venea, era irascibil și rece. Mama mă suna zilnic să mă convingă să renunț la copil. Prietena mea cea mai bună, Simona, încerca să mă încurajeze:
— Irina, dacă simți că poți să-l crești, nu-i lăsa pe alții să decidă pentru tine!
Dar vocea ei era firavă pe lângă corul de reproșuri și temeri care mă asaltau.

Într-o seară, am ajuns la spital cu sângerări. Doctorița Popescu m-a privit cu blândețe:
— Ești foarte stresată. Trebuie să te gândești la tine și la copilul tău. Oricare ar fi decizia ta, să fie a ta.
Am plâns în hohote pe holul rece al spitalului. M-am simțit atât de singură! În acea noapte, am visat-o pe tata. M-a luat de mână și mi-a spus:
— Irina, ai curaj! Nu lăsa frica să-ți conducă viața.

A doua zi dimineață, Vlad a venit acasă cu ochii roșii.
— Am vorbit cu ai mei. Zic și ei că nu e momentul… Poate peste câțiva ani… Acum nu avem nimic!
— Dar dacă nu o să mai fie niciodată momentul? am întrebat eu printre lacrimi.
El a ridicat din umeri și a ieșit din cameră.

Au urmat luni grele. Am continuat facultatea cu greu, ascunzând burtica sub pulovere largi. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Simona era singura care mă vizita și îmi aducea supă caldă sau haine pentru bebeluși.

Când am intrat în travaliu, eram singură acasă. L-am sunat pe Vlad, dar nu a răspuns. Am chemat ambulanța și am ajuns la spital aproape leșinată de durere și frică. Nașterea a fost grea; medicii au decis cezariană de urgență din cauza complicațiilor. Când m-am trezit din anestezie, asistenta mi-a spus:
— Fetița ta e la terapie intensivă. Dar e puternică, ca tine!
Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă să mă bucur sau să mă tem.

În zilele următoare, Vlad a venit o singură dată la spital.
— Îmi pare rău, Irina… Nu pot. Nu sunt pregătit pentru asta.
Apoi a dispărut din viața mea.

Mama a venit după două zile. S-a uitat la mine lung și mi-a pus mâna pe umăr.
— Poate că n-am fost cea mai bună mamă… Dar dacă vrei să păstrezi copilul, te ajut cum pot.
Am simțit cum mi se rupe un nod din piept.

Au trecut luni până când fetița mea, Ana-Maria, a fost destul de puternică să vină acasă. Am învățat împreună ce înseamnă nopți nedormite, griji și bucurii mici: primul zâmbet, primul gângurit. Mama s-a schimbat; venea zilnic cu borcane de supă sau haine vechi de-ale mele.

Uneori mă uit la Ana-Maria când doarme și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Sunt zile când mă simt copleșită și mă gândesc la cuvintele lui Vlad: „Nu ești pregătită.” Dar apoi îmi amintesc visul cu tata și zâmbetul fetiței mele.

Oare câte femei trec prin asta și nu au pe nimeni lângă ele? Oare cât de mult contează o vorbă bună atunci când lumea întreagă pare împotriva ta?