Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Mame Românce

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem sta cu chirie, e prea greu. Am găsit un apartament bun, dar avem nevoie de cineva care să ne ajute cu ipoteca. Tu ai putea să iei creditul pe numele tău, nu?

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Nu mă așteptam la asta. Îl priveam pe Vlad, băiatul meu cel mare, care acum era bărbat în toată firea, cu soție și planuri mari. Dar tot copilul meu rămânea.

— Vlad, tu știi ce-mi ceri? Dacă nu plătiți ratele, eu pierd casa asta. Tot ce am muncit o viață…

— Mamă, nu o să se întâmple nimic rău! Eu și Irina avem salarii bune, ne descurcăm. Dar băncile nu ne dau credit fără garanții. Tu ai pensia, ai casa asta… E doar o formalitate!

Irina stătea la masă, cu ochii în telefon, dar simțeam că ascultă fiecare cuvânt. În aer plutea o tensiune grea, ca înaintea unei furtuni. Am simțit cum inima mi se strânge. Mă gândeam la nopțile când Vlad era mic și plângea de febră, la anii când am rămas singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am tras din greu să nu-i lipsească nimic. Acum îmi cerea să risc totul pentru el.

— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm. Dar dacă nu ne ajuți tu, nu avem nicio șansă să avem casa noastră.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Nu voiam să-l dezamăgesc, dar nici să mă arunc într-o prăpastie. Am lăsat lingura jos și m-am așezat lângă el.

— Vlad, eu te iubesc și vreau să fii fericit. Dar nu pot să fac asta fără să mă gândesc la ce se poate întâmpla. Dacă vă pierdeți joburile? Dacă vă certați? Dacă…

Irina a ridicat privirea din telefon și a spus scurt:

— Nu suntem copii, doamnă Maria. Știm ce facem. E normal ca părinții să-și ajute copiii.

M-a durut tonul ei rece. Parcă eram datoare cu viața mea pentru fericirea lor. Am simțit că mă sufoc.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea înțelepciune. Am deschis Biblia la întâmplare și am citit: „Nu vă îngrijorați de ziua de mâine…” Dar cum să nu mă îngrijorez? Dacă pierd casa asta, unde mă duc? La azil? La vreo rudă care abia are loc pentru ea?

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegele mele de la croitorie au văzut că sunt abătută.

— Ce-ai pățit, Maria? — m-a întrebat Lenuța.

— Nimic… Probleme de familie.

— Lasă că știu eu cum e cu copiii! Și fata mea mi-a cerut bani pentru avans la apartament. Am dat tot ce aveam pus deoparte și acum abia mă descurc cu pensia.

M-am simțit și mai apăsată. Toți părinții treceau prin asta? Era normal să sacrifici totul pentru copii?

Seara am stat din nou față în față cu Vlad și Irina.

— M-am gândit mult — am început eu cu voce tremurată. — Vreau să vă ajut, dar nu pot pune casa asta gaj. Dacă vreți, vă dau cât am strâns la cecuri și vă ajut cu mobilatul, dar nu pot mai mult.

Vlad s-a ridicat nervos:

— Deci nu vrei să ne ajuți! Tot timpul ai zis că faci orice pentru mine!

— Vlad, nu e așa! Dar trebuie să mă gândesc și la mine. Dacă rămân pe drumuri?

Irina a oftat teatral:

— Lasă, Vlad, o să găsim altă soluție. Se vede că nu putem conta pe familie…

M-au durut vorbele lor ca niște cuțite. După ce au plecat, am plâns în pumni ca o copilă. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și trădată.

Zilele au trecut greu. Vlad nu m-a sunat deloc. Doar mesajele scurte: „Suntem ocupați.” M-am rugat mereu să nu se rupă legătura dintre noi.

Într-o duminică, după slujbă, preotul m-a întrebat de ce sunt tristă. I-am spus totul printre lacrimi.

— Maria, dragostea de mamă nu înseamnă să-ți pierzi capul sau casa pentru copii. Uneori trebuie să-i lași să-și poarte singuri crucea.

Vorbele lui m-au liniștit puțin. Poate că nu eram o mamă rea dacă puneam limite.

După două luni, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… Îmi pare rău că am fost nervos atunci. Am găsit o garsonieră mai ieftină și banca ne-a acceptat dosarul fără garanții suplimentare.

L-am îmbrățișat strâns. Am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă gândesc: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă are limite? Voi ce ați fi făcut în locul meu?