Trei fii și două fiice: Povara tăcerii din casa noastră

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecă cu lacrimile mele. Maria, fiica mea cea mică, mă privește cu ochii mari, speriată. — Mamă, te rog, nu mai plânge… O să vorbesc eu cu frații mei.

Dar știu că nu va schimba nimic. Au trecut peste treizeci de ani de când i-am adus pe lume pe cei trei băieți ai mei: Radu, Florin și Doru. Pe atunci, eram tânără și plină de speranță. Îmi imaginam o bătrânețe liniștită, înconjurată de copii și nepoți, cu râsete și miros de cozonac în casă. Dar viața nu e ca în povești.

Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum doi ani. De atunci, casa noastră s-a golit de tot. Doru locuiește la București, are serviciu bun la bancă și două fete frumoase. Radu e plecat în Italia, iar Florin abia dacă vine pe la noi de Crăciun. Am rămas doar eu cu Maria și cu Ana, fiica mea cea mare, care stă la câteva străzi distanță și mă ajută când poate.

Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și mă întreb: unde am greșit? Am muncit o viață întreagă la CAP, am crescut cinci copii fără să mă plâng vreodată. Le-am dat tot ce am avut mai bun. Când erau mici, băieții alergau prin curte, se băteau pe jucării și veneau la mine să-i împac. Le făceam plăcinte cu brânză și îi mângâiam pe frunte când aveau febră. Acum, niciunul nu mă sună decât rar, de ziua mea sau de Paște.

— Mamă, poate că băieții au problemele lor… — încearcă Maria să mă liniștească.
— Probleme? Toți au casele lor, serviciile lor! Eu nu le cer bani, doar să vină să mă vadă! Să stea cu mine o oră, să-mi spună ce mai fac nepoții mei! — izbucnesc din nou.

Într-o duminică, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale și am pus masa ca pe vremuri. Doar Ana și Maria au venit. Radu a zis că nu poate veni din Italia, Doru avea o ședință importantă la bancă, iar Florin… Florin nici nu a răspuns la telefon. Am stat la masă cu două dintre copilele mele și am simțit cum inima mi se strânge de dorul celorlalți.

— Mamă, nu te supăra pe ei… — Ana mi-a luat mâna în palmă. — Poate că nu știu cum să arate că le pasă.

Dar eu știu adevărul: băieții mei s-au îndepărtat. Poate că așa sunt bărbații — nu știu să-și arate sentimentele sau nu le pasă de părinți cum le pasă fetelor. În sat se spune mereu: „Cine are fete, are sufletul împăcat la bătrânețe.” Când eram tânără, râdeam de vorba asta. Acum o simt ca pe un blestem.

Într-o zi, am primit un telefon de la Doru:
— Mamă, scuză-mă că nu te-am sunat mai des… Am fost prins cu serviciul și fetele au avut gripă.
— Nu-i nimic, mamă… Sănătate să fie! — i-am răspuns, dar vocea mi s-a frânt fără să vreau.
— O să vin la vară cu toții… Promit!

Dar vara a trecut și nu a venit nimeni. Radu mi-a trimis un pachet cu dulciuri din Italia și o felicitare scrisă în grabă: „Sărut-mâna, mamă! Sănătate multă!” Florin mi-a dat un mesaj sec: „La mulți ani!”

În fiecare seară, mă uit la pozele lor din raftul bibliotecii. Îi văd mici, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață. Îmi amintesc cum îi țineam în brațe când visau urât sau când aveau nevoie de alinare. Acum sunt bărbați mari, dar pentru mine tot copiii mei rămân.

Uneori mă cert cu Ana:
— Mamă, nu te mai consuma! Ai făcut tot ce ai putut!
— Dar dacă am greșit undeva? Dacă i-am iubit prea mult sau prea puțin?
— Nu e vina ta! Ei trebuie să-și dea seama ce contează cu adevărat!

Maria mă ajută la cumpărături și îmi aduce medicamentele. Fără ea și fără Ana aș fi fost pierdută. Dar dorul după băieți mă macină încetul cu încetul. Vecinele îmi spun că așa e lumea acum: copiii pleacă după bani și uită de cei care i-au crescut.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am adormit plângând cu poza lui Gheorghe în brațe. M-am visat tânără, alergând prin grâu cu copiii după mine. M-am trezit dimineața cu ochii umflați și inima grea.

Poate că nu toți copiii sunt la fel. Poate că băieții mei chiar nu pot sau nu știu cum să fie aproape de mine. Dar doare. Doare să știi că ai dat totul și ai rămas cu mâinile goale.

Mă întreb uneori: oare ce trebuie să fac o mamă ca să fie iubită până la capăt? Oare chiar e adevărat că doar fetele rămân aproape? Sau poate fiecare copil poartă în suflet o poveste pe care părinții n-o vor cunoaște niciodată?

Voi ce credeți? E vina mea că băieții mei s-au îndepărtat? Sau așa e viața acum — copiii uită de părinți când cresc mari?