Umbrele din Casa Noastră: Povestea unei Prietenii Încercate de Familie

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea Marianei răsuna în bucătăria mea, spartă de lacrimi și de furie. Era sâmbătă dimineață, iar eu tocmai turnasem cafeaua în cești. Deja știam ce urmează: povestea despre pasierbica ei, Oana, și cei doi copii ai acesteia, care îi invadau casa weekend de weekend.

— Iar au venit? — am întrebat-o, încercând să nu par prea curioasă, dar știind că are nevoie să se descarce.

— Da! Și nu doar că vin, dar se comportă ca și cum totul li s-ar cuveni. Oana își lasă copiii peste tot, urlă, trântesc uși, iar eu… eu nu mai am loc nici să respir! — Mariana își freca fruntea cu palmele tremurânde.

O știam pe Mariana de peste douăzeci de ani. Fusese mereu o femeie puternică, dar de când se recăsătorise cu Doru, viața ei părea să fi devenit un câmp de luptă. Doru avea o fată din prima căsătorie, Oana, care după divorțul părinților se apropiase și mai mult de tatăl ei. Acum, la 30 de ani, Oana venea aproape în fiecare weekend cu cei doi copii mici, sub pretextul că are nevoie de sprijin.

— Ai vorbit cu Doru? — am întrebat-o încet.

— Am încercat. Dar el… el nu vrea să audă! „Sunt copiii mei, Irina! Cum să le spun să nu mai vină?” — îl imita Mariana cu o voce amară. — Dar eu? Eu nu mai contez?

Am oftat. Cunoscusem și eu sentimentul acela de invizibilitate în propria casă, dar niciodată la intensitatea pe care o trăia Mariana. Ea nu avea copii proprii și poate tocmai de aceea îi era atât de greu să accepte haosul adus de Oana și nepoți.

— Poate ar trebui să le spui direct ce simți… — am sugerat timid.

— Să le spun ce? Că nu-i mai suport? Că vreau liniște? Oana o să mă urască și Doru o să creadă că sunt o scorpie! — a izbucnit ea.

Am tăcut. Știam că are dreptate. În România, familia e sfântă. Oricât ai suferi, nu poți spune „nu” copiilor sau nepoților fără să fii judecat aspru.

În acea după-amiază am mers la ea acasă. Am găsit-o pe Oana întinsă pe canapea cu telefonul în mână, iar copiii alergau prin sufragerie, răsturnând jucării și țipând. Mariana stătea într-un colț al bucătăriei, încercând să-și ascundă nervozitatea.

— Bună ziua! — am salutat încercând să par veselă.

— Bună, Irina! — mi-a răspuns Oana fără să ridice privirea din telefon.

Doru a apărut din dormitor cu un zâmbet larg:

— Ce bine că ai venit! Poate o ajuți pe Mariana cu copiii.

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Mariana mi-a aruncat o privire rugătoare. Am început să adun jucăriile împreună cu ea.

— Nu mai rezist mult așa… — mi-a șoptit printre dinți. — Simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea.

Seara, după ce Oana a plecat cu copiii (lăsând în urmă un dezastru), Mariana s-a prăbușit pe canapea.

— Irina, tu ai putea trăi așa? Să nu ai niciun colț doar al tău?

Am ezitat. Nu știam ce să-i spun. Știam cât de mult îl iubea pe Doru și cât de mult își dorea ca familia lui să o accepte. Dar la ce preț?

În zilele următoare, Mariana a încercat din nou să discute cu Doru.

— Doru, te rog… Avem nevoie și noi de timp pentru noi doi. Poate Oana ar putea veni mai rar…

Doru a ridicat din umeri:

— Nu pot să-i spun asta. E fata mea! Dacă nu-ți convine, nu știu ce să facem…

Mariana mi-a povestit totul plângând la telefon:

— M-am gândit chiar să plec pentru câteva zile undeva singură. Dar mi-e teamă că dacă fac asta, Doru o să creadă că fug de responsabilitate…

Am încercat s-o încurajez:

— Nu ești egoistă dacă vrei liniște! Ai dreptul la spațiul tău!

Dar Mariana era prinsă între dorința de a fi acceptată și nevoia disperată de pace. Prietenia noastră s-a transformat într-un refugiu pentru ea; venea tot mai des la mine doar ca să poată respira fără zgomotul copiilor sau reproșurile soțului.

Într-o zi, după încă un weekend epuizant, Mariana a izbucnit:

— Irina, dacă aș fi avut copii ai mei, poate aș fi înțeles altfel… Dar acum simt că nu mai am niciun rost aici. Sunt doar menajera lor!

Am îmbrățișat-o strâns. Știam că nu există soluții simple. În România, femeile ca Mariana sunt adesea judecate dacă cer prea mult pentru ele însele.

Acum mă întreb: oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a nu-i răni pe ceilalți? Cât putem sacrifica din liniștea noastră până când ne pierdem cu totul? Voi ce ați face în locul Marianei?