Umbra mamei: Povestea unei surori mai mari
— Ioana, vino repede, iar a vărsat laptele pe covor! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Aveam doar șase ani atunci, dar deja știam că nu am voie să greșesc. Am alergat să curăț, în timp ce mama bombănea: „Dacă nu ești atentă, o să ajungi ca mine, mereu cu nervii la pământ!”
Așa a început totul. Sora mea, Ana, era cu patru ani mai mică. De când s-a născut, am devenit brusc ajutorul de nădejde al mamei. Îi încălzeam laptele, o legănam când plângea, îi citeam povești ca să adoarmă. Nu schimbam scutece, dar făceam tot ce puteam pentru vârsta mea. Tata era mereu la muncă sau plecat cu băieții la bere, iar mama… mama era mereu obosită și nemulțumită.
Anii au trecut și problemele s-au schimbat, dar nu s-au împuținat. Când am început școala, am devenit „exemplul” familiei. Dacă luam 9 în loc de 10, mama mă privea cu dezamăgire: „Puteai mai mult, Ioana! Ana te are ca model.” Când Ana a început școala, eu eram deja responsabilă să o ajut la teme. „Tu ești mai mare, tu trebuie să ai grijă de ea!” îmi repeta mama aproape zilnic.
În liceu, visam să plec la București, să studiez psihologia. Dar mama avea alte planuri: „Nu ne permitem să plătim chirie acolo! Rămâi aici, la Ploiești, să fii aproape de familie.” Tata nu zicea nimic. Ana era deja adolescentă și începea să se răzvrătească. Îi răspundea mamei obraznic, chiulea de la școală, iar eu eram trasă la răspundere: „Ce fel de exemplu îi dai surorii tale?”
Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă cu mama pentru că Ana nu venise acasă la timp, am izbucnit:
— Nu sunt mama Anei! Nu pot să fiu responsabilă pentru tot ce face ea!
Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Dacă nu tu, atunci cine? Eu muncesc pentru voi! Tata nu se implică! Tu ești sora mai mare!
Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.
Anii au trecut. Am terminat facultatea la Ploiești, cu gândul mereu la ce ar fi putut fi dacă aș fi avut curajul să plec. Ana a intrat într-un anturaj dubios. A început să lipsească nopți întregi de acasă. Mama mă suna disperată:
— Ioana, vorbește tu cu ea! Pe mine nu mă ascultă!
M-am dus acasă într-o noapte când Ana nu răspundea la telefon. Am găsit-o pe bancă în fața blocului, plângând.
— De ce nu poți să fii ca mine? am întrebat-o printre lacrimi.
— Pentru că tu ai făcut tot ce ți-au spus! Eu nu pot! Nu vreau să fiu ca voi!
M-am simțit trădată și vinovată în același timp.
Când am împlinit 28 de ani, am decis să mă mut singură. Mama a făcut o criză:
— Ne abandonezi! Cum poți să fii atât de egoistă?
Tata a ridicat din umeri.
— Las-o să-și vadă de viața ei…
Ana m-a privit cu ochii mari:
— Chiar pleci?
— Da, Ana. Trebuie să trăiesc și eu pentru mine.
Au urmat luni de tăcere între mine și mama. Îmi scria doar când avea nevoie de ceva sau când Ana făcea vreo prostie. M-am angajat ca psiholog la un centru pentru copii abuzați. În fiecare zi vedeam copii care duceau poveri mult prea mari pentru vârsta lor și mă regăseam în ochii lor speriați.
Într-o seară târzie de iarnă, telefonul a sunat. Era Ana.
— Ioana… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat cu mama. Știu că nu e ușor să trăiești cu ea… Nici eu nu mai pot.
Vocea ei tremura.
— Vrei să vii la mine câteva zile? am întrebat-o fără să stau pe gânduri.
A venit. Am stat până târziu de vorbă despre copilărie, despre visele noastre neîmplinite și despre cât de greu e să trăiești sub presiunea unei mame care nu știe decât să ceară.
— Crezi că o să ne ierte vreodată că vrem altceva? m-a întrebat Ana.
Am zâmbit trist:
— Poate că nu trebuie să ne ierte ea… Poate trebuie să ne iertăm noi că am încercat atât de mult să-i facem pe plac.
Acum sunt adult și încă simt uneori povara copilului responsabil care trebuia să fie perfect. Dar încerc să-mi construiesc viața după propriile reguli și să o ajut pe Ana să facă la fel. Mama încă ne sună doar când are nevoie sau când vrea să ne amintească cât de mult a sacrificat pentru noi.
Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim viețile altora din datorie sau vinovăție? Și câți reușim vreodată să ne eliberăm cu adevărat?