Joi, la Masa Familiei: Decizia Neașteptată Despre Casa Bunicii

— Nu pot să cred că am ajuns aici, am murmurat în timp ce priveam masa rotundă din sufrageria părinților mei. Pe masă, între farfurii goale și cești de cafea uitate, stătea dosarul cu actele casei bunicii. Sora mea, Ilinca, își frământa mâinile, iar tata, cu privirea fixată în podea, părea mai bătrân ca niciodată.

Mama a spart tăcerea: — Știți de ce v-am chemat. Trebuie să hotărâm ce facem cu casa mamei mele. Nu mai putem amâna.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa bunicii din satul Băleni era pentru mine mai mult decât niște ziduri vechi și o curte plină de meri bătrâni. Era locul copilăriei mele, al vacanțelor lungi și al poveștilor spuse la gura sobei. Dar pentru Ilinca, casa era o povară — o ruină care îi amintea de certurile părinților și de verișorii care nu ne-au iubit niciodată.

— Eu nu vreau să mă ocup de ea, a spus Ilinca brusc. E prea departe, e prea mult de muncă. S-o vindem!

Tata a ridicat privirea spre mine: — Tu ce zici, Mara?

Mi-am mușcat buza. În minte mi-au trecut imagini cu bunica stând pe prispă, cu zâmbetul ei blând. — Eu… eu nu pot să renunț la ea. Măcar să încercăm să o păstrăm în familie. Poate o renovăm, poate facem ceva frumos din ea.

Ilinca a izbucnit: — Și cine plătește? Tu ai bani de renovare? Sau vrei să ne îngropăm toți în datorii pentru niște amintiri?

Mama a oftat adânc: — Fetele mele, nu vreau să vă certați. Dar trebuie să fim realiști. Casa se degradează pe zi ce trece. Dacă nu facem ceva acum, o pierdem.

Am simțit cum mă sufoc între dorința de a păstra trecutul și presiunea prezentului. Tata a încercat să tempereze spiritele:

— Poate găsim o soluție de mijloc. Mara, dacă vrei să te ocupi tu de casă, noi te putem ajuta cât putem. Dar trebuie să fii sigură că poți duce totul la capăt.

Ilinca a dat din cap dezaprobator: — Eu nu vreau nicio parte din casă. Vreau doar partea mea din bani dacă se vinde.

Discuția s-a încins. Am început să ne reproșăm lucruri vechi: cine a ajutat mai mult bunica, cine a lipsit la înmormântare, cine a primit mai mult sprijin de la părinți. Am simțit cum resentimentele mocnite ies la suprafață ca un nor toxic.

— Nu e corect! Tu nici măcar nu veneai la bunica! am strigat la Ilinca.

— Pentru că tu erai mereu favorita ei! mi-a aruncat ea înapoi.

Mama a izbucnit în lacrimi: — Nu pentru asta v-am crescut! Casa asta ar trebui să vă unească, nu să vă despartă!

Tata s-a ridicat brusc: — Ajunge! Dacă nu vă puteți înțelege, vindem casa și împărțim banii. Nu mai suport să vă văd certându-vă pentru niște cărămizi!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe terasă și am privit cerul întunecat. În minte îmi răsunau vorbele bunicii: „Casa nu e doar ziduri, Mara. E sufletul familiei.”

După câteva minute, Ilinca m-a urmat afară. S-a așezat lângă mine pe bancă.

— Îmi pare rău că am țipat la tine, a spus încet. Dar nu pot… nu pot să mă întorc acolo. Prea multe amintiri urâte pentru mine.

Am dat din cap. — Pentru mine e invers. E singurul loc unde m-am simțit iubită fără condiții.

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— Dacă chiar vrei casa, ia-o tu. Renunț la partea mea dacă promiți că nu mă vei urî pentru asta.

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi: — Nu te voi urî niciodată. Suntem surori.

În seara aceea, părinții au acceptat decizia noastră. Tata mi-a pus mâna pe umăr:

— Să nu uiți că orice ai face cu casa asta, să fie cu dragoste.

Am plecat acasă cu dosarul sub braț și cu inima grea. Știam că mă așteaptă luni de muncă și sacrificii. Dar mai știam și că uneori familia înseamnă să accepți că fiecare iubește altfel și că trecutul doare diferit pentru fiecare dintre noi.

Mă întreb acum: oare câți dintre noi suntem gata să renunțăm la rădăcini pentru liniștea prezentului? Sau merită să luptăm pentru ceea ce ne-a făcut cândva fericiți?