Între două lumi: Povestea unei familii sfâșiate de dorința de a ajuta

— Nu vreau să mai aud, mamă! Ți-am spus de o mie de ori: nu avem nevoie de bani! Ioana țipa, cu ochii în lacrimi, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Drumul Taberei. Eu stăteam pe canapea, cu capul plecat, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept. Elena, soacra mea, încerca să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura: — Ioana, nu e vorba că nu vă descurcați. Vreau doar să vă fie mai ușor. E normal să vă ajut!

Afară ploua cu găleata. Picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. În casă mirosea a ciorbă de perișoare și a tensiune. Era o seară obișnuită pentru noi: eu și Ioana ne chinuiam să acoperim facturile din salariile noastre modeste — eu profesor suplinitor la liceu, ea asistentă medicală la un spital de stat. Salariile mici, prețurile mari, visuri multe și bani puțini.

Elena locuia la două blocuri distanță. De când murise socrul meu, venise aproape zilnic la noi, cu sacoșe pline de mâncare sau cu plicuri cu bani „pentru zile negre”. Eu îi eram recunoscător, dar Ioana se simțea umilită. — Nu vreau să creadă lumea că suntem niște asistați! îmi spunea ea după fiecare vizită a mamei ei.

În acea seară, discuția a degenerat. — Ioana, nu e rușine să primești ajutor de la mama ta! am încercat eu să intervin. Dar ea s-a întors spre mine cu privirea aceea tăioasă pe care o avea doar când era rănită: — Tu nu înțelegi! Toată viața am muncit să nu depind de nimeni! Dacă acceptăm banii ei, nu mai suntem o familie independentă!

Elena a oftat și s-a ridicat să plece. — Voi faceți cum vreți. Dar să știți că eu tot mamă rămân și tot o să vă ajut, chiar dacă nu vreți voi să vedeți asta acum.

După ce a plecat, Ioana s-a prăbușit pe canapea lângă mine și a început să plângă în hohote. Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins. — Nu vreau mila nimănui! Nici măcar a mamei!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria Ioanei: crescuse într-un apartament mic, cu părinți care se certau mereu din cauza banilor. Își promisese că ea nu va ajunge niciodată să depindă de altcineva. Eu, în schimb, veneam dintr-o familie unde ajutorul era firesc: bunicii mei din Teleorman ne trimiteau mereu pachete cu brânză și ouă, iar tata îmi dădea bani „de buzunar” chiar și după ce mă însurasem.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un plic cu 500 de lei și un bilet: „Pentru voi. Nu trebuie să-mi mulțumiți. Mama.” Ioana a luat plicul și l-a aruncat la gunoi fără să clipească. — Nu vreau banii ei! Dacă nu suntem în stare să ne descurcăm singuri, mai bine divorțăm!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema: poate că nu câștigam destul, poate că nu eram destul de bărbat pentru familia mea.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena venea tot mai rar, iar când venea, discuțiile erau scurte și reci. Ioana devenise tot mai retrasă; vorbea puțin cu mine și deloc cu mama ei. Eu încercam să țin echilibrul între ele, dar simțeam că mă sfâșii între două lumi.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Ioana stând pe marginea patului, privind în gol. — Ce facem cu viața noastră? m-a întrebat ea încet. — Ne certăm pentru niște bani care nici măcar nu sunt ai noștri…

Am încercat să-i explic că ajutorul Elenei nu era o insultă, ci un gest de iubire. Dar pentru Ioana era o rană veche care se redeschidea de fiecare dată când primea ceva „de milă”.

Într-o zi am primit vestea că Elena fusese internată la spital cu tensiune mare. Ioana a alergat la ea fără să stea pe gânduri. Când s-au întâlnit în salon, au plâns amândouă mult timp fără să spună nimic. Apoi Elena i-a șoptit: — Nu vreau decât să fiți bine…

După externare, lucrurile s-au mai liniștit între ele, dar rana nu s-a vindecat niciodată complet. Ioana a acceptat uneori ajutorul Elenei, dar mereu cu jumătate de inimă.

Acum, după ani de zile, încă mă întreb: unde se termină demnitatea și unde începe orgoliul? Cât de mult ar trebui să acceptăm ajutorul celor dragi fără să ne simțim mai puțin oameni? Poate cineva să răspundă la întrebarea asta fără să fi trecut prin focul acestor conflicte?