Cum am reușit să scap de sub controlul soacrei mele

— Nu așa se ține copilul, Ana! O să-i strici spatele! vocea Elenei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de cafea, iar Victor, băiețelul nostru de doar două luni, se foi în brațele mele, simțind tensiunea din aer. M-am uitat spre Mihai, soțul meu, care stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

Așa începea fiecare dimineață de când Elena, soacra mea, decisese că nu mai poate sta singură la țară și s-a mutat la noi în apartamentul de două camere din București. Nu ne-a întrebat. Pur și simplu a venit cu două valize și o privire hotărâtă. „Vreau să vă ajut cu copilul”, spusese ea în prima seară, dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-un control sufocant asupra fiecărui gest al meu.

— Ana, nu-i da lapte praf! Eu am crescut trei copii doar cu lapte de la sân! Ce fel de mamă ești dacă nu poți? mă certa ea aproape zilnic, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în baie.

Mihai era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă, dar nu avea curaj să-i spună mamei lui să-și vadă de treabă. „E doar o perioadă”, îmi șoptea noaptea, când adormeam plângând. Dar perioada se prelungea și Elena devenea tot mai autoritară.

Într-o zi, când am venit acasă de la farmacie, am găsit-o pe Elena cotrobăind prin dulapurile mele. Îmi scotea hainele pe pat și le analiza cu o privire critică.

— Nu ți se mai potrivesc hainele astea. Ar trebui să te gândești la silueta ta. Nu vrei să-l faci pe Mihai să se uite după altele, nu? a spus ea cu un zâmbet fals.

M-am simțit mică, umilită și furioasă. Dar nu am zis nimic. Am strâns hainele și am plecat în baie, unde am izbucnit în plâns. Mă simțeam captivă în propria casă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mihai a venit târziu și m-a găsit plângând pe podeaua băii.

— Ana, te rog… începu el, dar l-am întrerupt.

— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Simt că nu mai sunt eu însămi! Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea! Dacă nu faci ceva, plec cu Victor la mama!

A fost pentru prima dată când i-am spus clar ce simt. Mihai m-a privit lung, apoi a ieșit din baie fără să spună nimic. Noaptea aceea am dormit cu Victor în brațe, simțind că mă sufoc.

A doua zi dimineață, Elena era deja în bucătărie, făcând ordine printre borcane și cutii.

— Am vorbit cu Mihai azi-noapte. Mi-a spus că exagerez. Dar eu știu mai bine! Voi sunteți tineri și nu știți ce-i viața! Eu vă vreau binele!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Elena, vă rog să mă lăsați să fiu mamă pentru copilul meu! Nu mai pot trăi sub presiunea asta! Dacă nu vă opriți, va trebui să plecăm noi!

Pentru prima dată, Elena a rămas fără replică. M-a privit lung, apoi a ieșit din cameră trântind ușa.

Zilele următoare au fost reci și tensionate. Mihai încerca să medieze între noi, dar era clar că ceva trebuia să se schimbe. Într-o seară, după ce Victor adormise greu din cauza colicilor, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ana… Am vorbit cu mama. I-am spus că trebuie să-și găsească un alt loc unde să stea. Nu vreau să te pierd pe tine sau pe Victor. Știu că am greșit că nu am intervenit mai devreme.

Am izbucnit în plâns de ușurare. Pentru prima dată după multe luni, simțeam că cineva mă vede și mă aude cu adevărat.

Elena a plecat peste două zile la sora ei din Ploiești. Plecarea ei a lăsat un gol ciudat în casă — un amestec de liniște și vinovăție. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Au trecut doi ani de atunci. Victor merge acum la grădiniță și eu am reușit să-mi găsesc un job part-time. Relația cu Mihai s-a vindecat greu; încă avem momente când ne certăm despre trecut, dar am învățat să comunicăm mai deschis.

Elena vine uneori în vizită și încă încearcă să-și impună părerea, dar acum știu să pun limite. Am învățat că familia mea e prioritatea mea și că trebuie să lupt pentru spațiul meu.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă sub presiunea unei soacre dominante? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?