Umbra singurătății: Povestea Agatei și a copiilor săi

— Mamă, cum te simți azi? — vocea Ioanei răsună în receptor, dar tonul ei e grăbit, aproape absent. Aud în fundal râsete de copii și zgomotul unei cratițe pe aragaz. Nu apuc să răspund bine că deja trece la alt subiect: — Să nu uiți să iei pastilele! O să te sun mâine.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre geamul aburit. E a treia zi la rând când copiii mei mă sună „să vadă ce fac”. Dar nu simt că le pasă cu adevărat. Parcă ar bifa o sarcină pe listă, ca și cum ar fi vorba de plata unei facturi. Mă întreb dacă nu cumva totul are legătură cu testamentul despre care am pomenit acum câteva luni, când am fost internată la spital.

Mă numesc Agata și am 74 de ani. Trăiesc singură într-un apartament vechi din cartierul Titan. Soțul meu, Doru, m-a părăsit când copiii erau mici. Mi-a spus într-o seară rece de noiembrie: „Nu mai pot, Agata. Mă sufoc aici.” Și a plecat fără să privească înapoi. Am rămas cu trei copii: Ioana, cea mare, Mihai și Ana. Am muncit ca profesoară de română peste treizeci de ani, am făcut naveta cu tramvaiul 23, am stat nopți întregi corectând teze și am pus fiecare leu deoparte pentru ei.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut, au plecat la facultate, apoi fiecare la casa lui. Ioana e medic la Spitalul Colentina, mereu ocupată. Mihai are o firmă mică de IT și locuiește cu soția lui, Camelia, în Militari. Ana s-a mutat la Cluj după ce s-a măritat cu un profesor universitar. De ziua mea, primesc uneori un buchet de flori livrat de curier și un mesaj sec pe WhatsApp: „La mulți ani, mamă!”

Acum două luni am avut un puseu de tensiune și am ajuns la Urgențe. Atunci le-am spus copiilor că ar trebui să mă gândesc la testament. De atunci, telefoanele lor au devenit regulate ca ceasul. Dar în glasul lor nu mai simt căldura de altădată. Parcă fiecare întrebare ascunde o teamă: „Oare ce va lăsa mama fiecăruia?”

Într-o seară, Mihai a venit pe neașteptate. A adus o pungă cu fructe și a început să inspecteze apartamentul.
— Mamă, ai văzut că mobila asta veche valorează ceva? Poate ar trebui să o vinzi cât încă poți.
— Nu mă gândesc la asta acum, Mihai. Îmi place să am lucrurile mele aproape.
— Da, dar… știi tu… poate ar trebui să ne gândim la viitor.

Am simțit un nod în gât. Nu mai era băiatul care venea plângând la mine când își julea genunchii în fața blocului. Era un bărbat calculat, care făcea planuri fără să mă întrebe dacă mi-e dor sau dacă mi-e frică să dorm singură.

Ana mă sună rar. Îmi povestește despre conferințe și despre cât de greu e să fii mamă și soție în același timp.
— Mamă, îmi pare rău că nu pot veni mai des. Dar știi cum e viața aici… totul pe fugă.
— Înțeleg, draga mea. Să ai grijă de tine.

Dar nu înțeleg. Nu înțeleg cum am ajuns să fiu ultima pe lista lor. Când erau mici, le citeam povești seara și le promiteam că voi fi mereu lângă ei. Acum sunt doar o voce la telefon sau o fotografie uitată pe raft.

În ziua aniversării mele, am pregătit cozonac și am pus masa pentru patru persoane, ca pe vremuri. Am sperat până în ultima clipă că vor veni. La ora șapte seara, Ioana m-a sunat:
— Mamă, nu reușim să ajungem azi… Dar ne gândim la tine! La mulți ani!

Am zâmbit forțat și am stins lumânările singură. Am plâns în tăcere, cu fața în palme. M-am întrebat dacă dragostea lor s-a transformat într-o datorie sau într-o cursă pentru moștenire.

Într-o duminică ploioasă, vecina mea Maria a venit la mine cu o prăjitură caldă.
— Agata, nu fi supărată pe copii. Așa sunt tinerii azi… Dar tu ai suflet bun! Să nu-ți pierzi speranța.

Am oftat adânc.
— Maria, nu vreau averea mea să fie motiv de ceartă sau interes rece. Vreau doar să simt că mai contez pentru cineva.

Noaptea târziu, mă uit la poza veche cu noi patru pe malul mării. Zâmbetele noastre erau sincere atunci. Oare unde s-au pierdut acele vremuri?

Mă întreb: Ce valorează mai mult — o moștenire sau o îmbrățișare sinceră? Oare câți dintre noi ajungem să fim iubiți pentru ceea ce suntem și nu pentru ceea ce lăsăm în urmă?