Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Între datorie și iubire de mamă

— Nu pot să cred! Am strigat, trântind scrisoarea pe masa din bucătărie. Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din București. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, încercând să înțeleagă ce m-a scos din sărite atât de tare.

— Ce s-a întâmplat, Ana? a întrebat el, apropiindu-se încet.

Am ridicat scrisoarea și am citit cu voce tare: „Draga mea Ana, știu că nu am mai vorbit de mult, dar am nevoie de ajutorul tău. Sunt într-o situație dificilă și am nevoie de bani. Te rog să nu mă refuzi. Mama.”

Cuvintele acelea simple m-au lovit ca un pumn în stomac. Mama mea, Ileana, nu-mi mai scrisese de ani buni. Relația noastră fusese mereu tensionată, plină de reproșuri și tăceri apăsătoare. Îmi aminteam cum, în copilărie, mă certa pentru orice greșeală măruntă și cum mă făcea să mă simt mereu insuficientă. După ce tata a murit, ea s-a închis în ea însăși și a devenit tot mai rece. Eu am plecat la facultate la București și am încercat să-mi construiesc o viață fără umbrele trecutului.

— Ce vrea? a întrebat Radu, luând scrisoarea din mâna mea.

— Bani. Vrea bani! Am izbucnit în râs, dar era un râs amar, plin de furie și neputință.

Radu a oftat. — Știi că nu e prima dată când cineva din familie cere ajutor… Dar e mama ta.

— Știu! Dar unde era ea când aveam eu nevoie de ajutor? Unde era când plângeam singură în camera mea, sperând să vină să mă îmbrățișeze? Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

Am petrecut toată ziua frământându-mă. M-am dus la muncă, dar nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, a observat că sunt abătută.

— Ana, ce ai pățit? Pari că ești pe altă planetă.

— E complicat… Mama mea mi-a cerut bani. Nu am mai vorbit cu ea de ani de zile.

Mihaela a dat din cap cu înțelegere. — Știi… și eu am avut probleme cu ai mei. Dar uneori trebuie să ne gândim dacă ajutăm sau doar prelungim suferința.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, acasă, Radu m-a găsit stând pe canapea cu scrisoarea în mână.

— Ai decis ce faci?

— Nu știu… O parte din mine vrea să o ajute. Alta vrea să-i trântească scrisoarea înapoi și să-i spună că nu mai are niciun drept asupra mea.

Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. — Poate ar trebui să vorbești cu ea. Să afli ce se întâmplă cu adevărat.

Am oftat adânc. — Mi-e teamă că dacă o sun, o să deschid toate rănile vechi.

— Poate e timpul să le vindeci.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei era stinsă, aproape străină.

— Ana… nu mă așteptam să mă suni.

— Am primit scrisoarea ta. Ce s-a întâmplat?

A urmat o tăcere lungă. — Am pierdut locul de muncă acum trei luni. Nu mai am bani nici pentru medicamente… M-am gândit că poate…

Am simțit cum inima mi se strânge. — De ce nu mi-ai spus până acum?

— N-am vrut să te deranjez… Știu că nu ai motive să mă ajuți după tot ce ți-am făcut.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. — Mama, nu e vorba doar despre bani! E vorba despre tot ce s-a întâmplat între noi…

— Știu… Și-mi pare rău. Dar nu mai pot schimba nimic.

Am închis ochii și am inspirat adânc. — O să te ajut, dar vreau să vorbim despre trecutul nostru. Nu mai pot trăi cu toate astea nespuse.

A urmat o pauză lungă, apoi un oftat greu. — Bine… Dacă asta vrei.

În următoarele săptămâni am început să vorbim mai des. La început a fost greu; fiecare discuție era ca o luptă între două armate obosite. Dar încet-încet au apărut momente de sinceritate. Mi-a povestit despre singurătatea ei după moartea tatei, despre fricile ei și despre cât de greu i-a fost să fie mamă singură într-un sat unde toți judecau.

Am început să văd altfel lucrurile. Nu i-am iertat totul peste noapte, dar am început să înțeleg că fiecare are povestea lui de durere.

Radu m-a susținut mereu, chiar dacă uneori se temea că mă voi răni din nou. — Ești mai puternică decât crezi, mi-a spus el într-o seară când m-am întors plângând după o discuție cu mama.

Am trimis bani mamei cât am putut, fără să-mi pun familia în pericol financiar. Dar cel mai important lucru a fost că am reușit să vorbim sincer pentru prima dată după mulți ani.

Acum mă uit la scrisoarea ei veche și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?