Cum să-i spun nurorii mele că e mamă acum, nu adolescentă?

— Irina, poți să lași telefonul măcar cinci minute? Am vrea să te cunoaștem, i-am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de nervi. Era prima dată când fiul meu, Radu, ne aducea acasă fata cu care urma să se căsătorească. Avea 24 de ani, dar părea mai degrabă o adolescentă plictisită la o masă de familie decât o femeie pregătită să devină mamă.

Soțul meu, Doru, încerca să destindă atmosfera cu glume stângace, iar Radu îi zâmbea Irinei ca unui copil răsfățat. Eu însă nu puteam să nu observ cum își verifica notificările la fiecare două minute, cum răspundea monosilabic la întrebări și cum părea complet dezinteresată de tot ce se întâmpla în jurul ei.

— Mamă, las-o în pace, așa sunt tinerii acum, mi-a șoptit Radu când am rămas singuri în bucătărie.

— Nu e vorba de generație, Radu! E vorba de respect. Dacă nici măcar nu încearcă să ne cunoască… Cum crezi că o să vă descurcați împreună?

— O să vezi că Irina e altfel când suntem doar noi doi. E sensibilă, are visuri mari. Dă-i timp!

Am oftat și am lăsat discuția să moară acolo. Dar nu am putut să nu mă gândesc la viitor. Câteva luni mai târziu, când mi-au dat vestea că vor avea un copil, am simțit un amestec de bucurie și teamă. Bucurie pentru că urma să devin bunică. Teamă pentru că nu vedeam în Irina acea maturitate pe care o presupune rolul de mamă.

Primele luni de sarcină au trecut cu vizite rare și mesaje scurte pe WhatsApp. Irina posta poze cu burtica pe Instagram, dar nu venea niciodată la noi fără să fie trasă de Radu. Când venea, se plângea mereu: ba că e obosită, ba că nu are chef de discuții „de adulți”.

— Nu vreau să fiu ca mama ta, Radu! Eu vreau să trăiesc viața, nu să mă sacrific pentru familie! am auzit-o odată spunându-i pe hol, crezând că nu o aud.

M-am simțit rănită. Poate că am greșit și eu undeva. Poate că am pus prea multă presiune pe Radu sau poate că am fost prea critică față de Irina. Dar nu puteam să nu mă întreb: ce fel de mamă va fi dacă nu poate renunța nici măcar pentru o oră la telefon sau la ieșirile cu prietenele?

Când s-a născut Vlad, nepotul meu, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am fost lângă ei la maternitate, am adus supă caldă și haine curate. Irina părea copleșită și obosită, dar tot nu renunța la obiceiurile ei: făcea selfie-uri cu bebelușul și le posta online înainte să-l alăpteze sau să-l schimbe.

— Irina, copilul are nevoie de tine! Nu poți lăsa totul pe Radu sau pe mine! i-am spus într-o zi când am găsit-o plângând în bucătărie, cu telefonul în mână.

— Nu înțelegi! Nu vreau să mă pierd pe mine doar pentru că am devenit mamă! Vreau să fiu liberă!

— Dar Vlad? El ce vină are? Ai ales să fii mamă! Nu poți fugi acum!

A izbucnit în lacrimi și a fugit în dormitor. Radu a venit furios la mine:

— Mamă, te rog! Las-o în pace! Nu toată lumea e ca tine! E greu pentru ea!

— Și pentru mine e greu! Vreau doar ce e mai bine pentru voi!

Au urmat luni tensionate. Irina ieșea des cu prietenele ei din liceu, lăsându-l pe Vlad cu mine sau cu Radu. Posta poze din cafenele sau din parc, mereu zâmbitoare și aranjată impecabil. Odată am găsit-o dansând pe TikTok în sufragerie, în timp ce Vlad plângea în pătuț.

— Ce faci? Nu-l auzi?

— O clipă! Termin filmarea și vin!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să vorbesc cu Doru despre asta.

— Las-o, poate așa e generația asta… Poate exagerezi tu.

Dar eu știam că nu exagerez. Am crescut doi copii singură cât Doru era plecat la muncă în Italia. Am pus mereu familia pe primul loc. Poate prea mult.

Într-o seară, după ce Vlad s-a îmbolnăvit și Irina a refuzat să meargă cu el la doctor pentru că „avea programare la unghii”, am izbucnit:

— Irina! Ești mamă acum! Nu mai ești adolescenta care fuge de responsabilități! Copilul tău are nevoie de tine!

M-a privit cu ură:

— Nu ai dreptul să-mi spui cum să-mi trăiesc viața! Doar pentru că tu ai renunțat la tine nu înseamnă că trebuie să fac și eu la fel!

Radu a încercat să medieze conflictul, dar era clar că ceva s-a rupt între noi. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: oare chiar cer prea mult? Oare nu există alt mod de a fi mamă decât cel pe care l-am cunoscut eu?

Vlad a crescut între două lumi: una a responsabilității și grijii (când era cu mine), alta a libertății și superficialității (când era doar cu mama lui). Am văzut cum suferă când Irina îl lasă cu orele la televizor sau când îl ignoră pentru telefon.

Am încercat să vorbesc cu ea calm:

— Irina, știu că ți-e greu. Și eu am fost tânără. Dar Vlad are nevoie de tine mai mult decât orice altceva.

— Nu vreau să fiu ca tine! Nu vreau să mă pierd!

Poate că aici e cheia: frica ei de a se pierde ca femeie dacă devine mamă cu adevărat. Dar oare maternitatea chiar ne anulează identitatea? Sau ne transformă într-o versiune mai puternică a noastră?

Acum stau și mă uit la Vlad cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: unde greșim noi ca societate dacă tinerii noștri fug atât de tare de responsabilitate? Cum îi putem ajuta fără să-i judecăm? Voi ce ați face în locul meu?