Între două lumi: Povestea Anei, nevasta „cealaltă”

— Nu înțeleg de ce trebuie să îi mai dați bani Mariei, Vlad e cu mine acum! am izbucnit într-o seară, când am văzut din nou transferul bancar făcut de socrii mei către fosta lui soție.

Mama lui Vlad, doamna Lidia, s-a uitat la mine cu acea privire rece, pe care o simțeam ca un cuțit înfipt în spate. — Maria a fost ca o fiică pentru noi. Nu putem să o lăsăm la greu doar pentru că tu ai apărut în viața lui Vlad.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a nu știu câta oară când mi se amintea că sunt „cea care a apărut”. De parcă aș fi fost un musafir nepoftit la propria mea nuntă. Vlad încerca să mă liniștească, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu mai credea că se poate schimba ceva.

M-am întors în dormitor și m-am prăbușit pe pat. Mă uitam la tavan și mă întrebam: oare chiar merit tot ce mi se întâmplă? Povestea noastră nu a început ca în filmele romantice. Eu eram prietena Mariei, iar Vlad era soțul ei. Am văzut cum relația lor se destramă, cum Maria îl rănea cu fiecare cuvânt, cum îl făcea să se simtă mic și neînsemnat. Și, într-o noapte, după ce Maria plecase furioasă de acasă, Vlad a venit la mine. Am vorbit ore întregi, am plâns împreună și, fără să ne dăm seama, ne-am apropiat. A fost greșit? Poate. Dar a fost și singurul lucru care ne-a salvat pe amândoi.

Când s-a aflat, a fost scandal. Maria m-a sunat urlând: — Cum ai putut? Tu erai prietena mea! Ai distrus totul!

Nu i-am răspuns atunci. Ce rost avea? Știam că nu va înțelege niciodată cât de mult suferea Vlad. Socrii mei au încercat să fie diplomați la început, dar după divorțul lor și după ce eu și Vlad ne-am mutat împreună, atitudinea lor s-a schimbat. M-au tolerat, dar nu m-au acceptat niciodată cu adevărat.

— Ana, nu te supăra, dar Maria are nevoie de ajutor. E singură acum, are rate la bancă și nu are pe nimeni aici, mi-a spus într-o zi doamna Lidia.

— Dar eu? Eu nu contez? Nu vedeți cât mă chinui să vă fiu pe plac?

— Nu e vorba despre tine. E vorba despre familie.

Familie… Ce ironie! Eu eram soția fiului lor, dar familia era tot Maria. Mă simțeam ca o intrusă în propria mea viață. Vlad încerca să mă susțină, dar era prins între două lumi: loialitatea față de părinți și iubirea pentru mine.

Au trecut luni întregi în care am încercat să mă fac plăcută: am gătit pentru ei, i-am ajutat cu treburile casei, am mers cu doamna Lidia la medic când a avut nevoie. Nimic nu părea să conteze. De fiecare dată când Maria avea o problemă, socrii mei erau primii care săriam în ajutor. Când eu aveam nevoie de ceva — o vorbă bună, un sfat — primeam doar răceală sau tăcere.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Lidia plângând în bucătărie. M-am apropiat timid:

— S-a întâmplat ceva?

— Maria… a pierdut serviciul. Nu știm cum o să se descurce acum.

Am simțit un impuls ciudat de compasiune. Poate că nici ea nu avea viața ușoară. Dar totuși… De ce eu trebuia să plătesc pentru greșelile trecutului?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad s-a întors târziu acasă și l-am întrebat direct:

— Vlad, tu ce simți? Crezi că părinții tăi mă vor accepta vreodată?

A oftat adânc:

— Nu știu, Ana… Cred că pentru ei tu vei fi mereu „cealaltă”.

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am gândit chiar să plec. Să-l las pe Vlad cu familia lui și să-mi văd de drum. Dar îl iubeam prea mult ca să renunț atât de ușor.

Timpul a trecut și am început să mă schimb și eu. Am încetat să mai încerc să le fiu pe plac. Am început să trăiesc pentru mine și pentru Vlad. Am găsit un job bun la o editură micuță din oraș și mi-am făcut câteva prietene noi. Dar rana rămânea acolo: sentimentul că nu sunt niciodată suficient de bună pentru familia lui Vlad.

Într-o duminică, la masa de prânz, doamna Lidia a adus din nou vorba despre Maria:

— O să mergem la ea săptămâna viitoare. Are nevoie de ajutor cu mutatul.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap:

— Poate ar trebui să vă mutați cu totul la ea! Poate atunci o să fiți fericiți!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad m-a strâns de mână sub masă.

— Ana… încearcă să înțelegi…

— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu mereu pe locul doi!

Am ieșit din casă și am mers ore întregi prin parc. M-am gândit la tot ce am pierdut și la tot ce am câștigat. La prietenia cu Maria, la iubirea pentru Vlad, la familia pe care mi-o doream și pe care nu o voi avea niciodată cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta pe canapea.

— Ana… te iubesc. Și dacă vrei să plecăm de aici, plecăm împreună.

L-am privit lung și am știut că el e singura mea familie adevărată acum.

Dar uneori mă întreb: oare cât timp poți lupta pentru acceptare înainte să renunți? Oare merită să rămâi acolo unde nu vei fi niciodată „de-a casei”? Voi ce ați face în locul meu?