Moștenirea care ne-a despărțit și ne-a unit: Povestea mea și a surorii mele

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!
Vocea Irinei răsuna printre pereții reci ai casei bătrânești, iar eu, cu mâinile pline de praf și ochii înroșiți de oboseală, am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia zi de când ne certam pe același subiect: ce facem cu casa părinților noștri, rămasă pustie după ce moartea i-a luat pe amândoi într-un interval de nici doi ani.

M-am aplecat peste lada veche cu fotografii, încercând să-mi ascund lacrimile. Mirosea a mucegai și a trecut, iar fiecare colț al casei părea să șoptească numele mamei. Irina stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Întotdeauna fusese mai hotărâtă ca mine, mai aspră, dar și mai vulnerabilă decât ar fi recunoscut vreodată.

— Ce vrei să facem, Irina? Să vindem totul? Să lăsăm amintirile astea să dispară?

— Nu știu! Poate că da! Poate că nu mai pot să vin aici și să văd tot ce-am pierdut!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am crescut împreună, la trei ani distanță una de alta, dar mereu împinse una spre alta de lipsuri și de grija părinților. Tata ne trezea la cinci dimineața să dăm de mâncare la găini și să aducem apă de la fântână. Mama ne certa când nu terminam temele sau când ne prindea visând la viața din oraș. Dar eram împreună. Întotdeauna împreună.

După ce tata s-a stins, mama s-a ofilit încet. Irina a plecat la facultate la Cluj, eu am rămas acasă să o îngrijesc pe mama până la capăt. Când s-a dus și ea, am rămas singură cu casa asta mare și goală, cu pereți care gemeau noaptea și cu grădina năpădită de buruieni.

Irina a venit abia la înmormântare. Ne-am îmbrățișat scurt, ca două străine care nu știu dacă au voie să plângă una pe umărul celeilalte. După aceea, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea.

Acum, după aproape un an, stăm față în față și nu știm ce să facem cu moștenirea asta care ne apasă pe umeri ca o povară.

— Ți-e ușor să vorbești despre vânzare, Irina. Tu ai viața ta la oraș. Eu n-am nimic aici decât amintirile și casa asta…

— Nu e adevărat! Crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că nu m-am simțit vinovată că te-am lăsat singură?

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o pe Irina copilul — nu femeia sigură pe ea care venea acasă doar de Crăciun. Am lăsat lada cu fotografii și m-am apropiat de ea.

— Nici eu nu știu ce-i mai bine… Dar dacă vindem casa asta, parcă ne vindem copilăria.

— Poate că avem nevoie să ne eliberăm… Poate că doar așa putem merge mai departe.

Am stat mult timp în tăcere. Afară ploua mărunt, iar acoperișul scârțâia sub greutatea anilor. Am început să vorbim despre copilărie — despre cum furam mere din livadă, despre serile când mama ne citea povești la lumina lămpii, despre certurile noastre pentru ultima felie de pâine cu magiun.

— Ți-aduci aminte când ai fugit de acasă pentru că nu voiai să mergi la școală?

Irina a zâmbit printre lacrimi.

— Și tu ai venit după mine până la marginea pădurii… Mi-ai adus un sandviș și mi-ai spus că nu mă lași singură niciodată.

Am râs amândouă, un râs amar și dulce în același timp. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou surori.

În zilele următoare am început să facem ordine prin casă. Fiecare obiect avea o poveste: cana ciobită a bunicii, ștergarul brodat de mama, jucăriile noastre vechi. Fiecare discuție era o negociere între trecut și viitor.

— Ana, dacă am renova casa asta? Dacă am transforma-o într-un loc unde să venim amândouă când avem nevoie să ne regăsim?

M-am uitat la ea surprinsă.

— Crezi că putem? Că merită?

— Nu știu… Dar poate că merită să încercăm. Pentru noi. Pentru părinți.

Așa a început procesul greu al împăcării. Am muncit cot la cot: am vopsit pereții, am curățat grădina, am reparat acoperișul cu ajutorul vecinului Vasile. Ne-am certat din nou — pentru culoarea perdelelor sau pentru ce mobilă să păstrăm — dar fiecare ceartă era urmată de o împăcare sinceră.

Într-o seară târzie, stând pe prispa casei cu două cești de ceai în mâini, Irina mi-a spus:

— Poate că moștenirea asta nu e doar despre casă. Poate că e despre noi două — despre cum putem să fim din nou surori.

Am privit stelele și am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem demult. Casa nu mai era doar o povară; devenise un pod între trecutul nostru frânt și viitorul pe care îl puteam construi împreună.

Acum mă întreb: câți dintre noi nu lăsăm moștenirile — fie ele case sau simple amintiri — să ne despartă? Oare cât valorează cu adevărat legătura dintre frați atunci când totul pare pierdut?