Casa Mare, Inimă Golită: Povestea Norăi și a Copiilor Ei

— Ella, răspunde, te rog… mă doare rău pieptul… — am șoptit cu voce stinsă, cu telefonul tremurând în palmă. Era a treia oară când sunam, dar niciun răspuns. În salonul rece de la Urgențe, cu perfuzia atârnând deasupra mea, simțeam cum fiecare secundă apasă ca o piatră pe suflet. M-am uitat la asistenta care mi-a zâmbit mecanic și mi-a spus să stau liniștită. Cum să stau liniștită când nu știam dacă fiica mea știe că sunt aici, între viață și moarte?

Am încercat să o sun pe Alice, dar telefonul ei era închis. Am oftat adânc și am căutat în agendă numărul lui Joshua, prietenul ei din copilărie. Nu mai vorbisem cu el de ani buni, dar nu aveam altă soluție.

— Alo? Joshua? Sunt Nora… Scuză-mă că te deranjez, dar… am avut un infarct. Poți să o anunți pe Alice? Nu răspunde la telefon…

A urmat o pauză lungă, apoi vocea lui caldă: — Doamnă Nora, sigur! O sun imediat. Stați liniștită, totul va fi bine.

Am închis ochii și m-am lăsat pe spate. M-am gândit la casa noastră din Snagov, la camerele mari și reci, la tablourile scumpe de pe pereți și la liniștea apăsătoare care se lăsa peste ele seara. Când eram tânără, visam să am o casă mare, să nu ne lipsească nimic. Am muncit ca o nebună, am făcut compromisuri, am fost mereu acolo pentru copii — sau cel puțin așa credeam.

Dar de când au crescut și au plecat la casele lor, vizitele lor au devenit tot mai rare. La început găseau scuze: serviciul, copiii mici, traficul. Apoi nici nu mai răspundeau la telefon. De Crăciun și de Paște veneau câteva ore, apoi plecau grăbiți. Casa rămânea la fel de mare și de goală.

— Mamă, ești bine? — vocea lui Alice m-a trezit din gânduri. Era la telefon, grăbită și rece.

— Sunt la spital… Am avut un infarct… — am spus încet.

— Of, mamă… De ce nu m-ai sunat mai devreme?

— Am încercat… dar nu ai răspuns.

— Am avut ședințe toată ziua. Vin mâine dimineață. Să nu te stresezi!

A închis înainte să apuc să-i spun cât de mult mi-a lipsit. Am simțit un gol în stomac mai dureros decât orice injecție.

A doua zi dimineață a venit Ella, nepoata mea. Frumoasă, cu ochii verzi ai tatălui ei și cu telefonul lipit de palmă.

— Bunica, ce faci? — a întrebat fără să ridice privirea din ecran.

— Mai bine acum că te văd… Mi-a fost dor de tine.

— Știi că am BAC-ul anul ăsta? N-am timp de nimic…

Am zâmbit forțat. Am vrut să-i spun cât de mult contează să fii aproape de familie când ești bolnav sau singur, dar m-am abținut. Nu voiam să par patetică.

Când au venit acasă după externare, casa părea și mai mare decât înainte. Alice a intrat grăbită în sufragerie.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu poți să mai stai singură aici. Casa asta e prea mare pentru tine. De ce nu vinzi și te muți într-un apartament mai mic?

M-am uitat la ea șocată.

— Cum să vând casa în care am crescut copiii? Unde o să mai veniți voi?

— Mamă… nu mai venim oricum. E prea departe, prea mult de întreținut… Ești singură aici! Nu vezi?

M-am simțit ca și cum mi-ar fi tras cineva covorul de sub picioare. Toată viața am muncit pentru această casă — pentru ei! Și acum îmi spuneau că nu are rost?

Seara am stat singură în bucătărie și am privit masa mare din lemn masiv. Pe vremuri era plină de râsete și farfurii aburinde. Acum era doar tăcere.

A doua zi a venit fratele meu, Doru.

— Nora, trebuie să accepți că lumea s-a schimbat. Copiii nu mai vor ce am vrut noi… Ei vor libertate, spațiu mic și timp pentru ei.

— Dar eu ce fac cu tot spațiul ăsta? Cu toate amintirile?

— Le porți în suflet… Sau le dai drumul.

Am început să plâng ca un copil. Doru m-a luat în brațe.

— Nu e vina ta că ai vrut ce e mai bun pentru ei. Dar poate că „mai bun” nu înseamnă același lucru pentru toată lumea.

În zilele următoare am primit mesaje reci de la Alice: „Ai luat pastilele?”, „Ai nevoie de ceva?”. Niciun „Te iubesc”, niciun „Mi-e dor de tine”.

Într-o seară m-am uitat pe geam la grădina pustie și m-am întrebat: oare casa asta ne-a despărțit sau ne-a ținut împreună prea mult timp? Oare dacă aș fi ales altfel — o viață mai simplă, mai mult timp cu ei și mai puține sacrificii materiale — ar fi fost altfel relația noastră?

Poate că uneori zidurile mari nu țin cald inimii. Poate că dragostea se măsoară în clipe petrecute împreună, nu în metri pătrați sau tablouri scumpe.

Voi ce credeți? Unde se rupe legătura dintre părinți și copii? E vina noastră sau a vremurilor?