Când lucrurile au început să dispară din casa noastră: O poveste despre încredere și trădare

— Nu mai pot, Vlad! Unde e iarăși lanțul de aur de la mama? L-ai pus tu undeva? Irina aproape că țipa, cu ochii umezi, scotocind prin sertarul meu de la noptieră. M-am ridicat din pat, obosit după o zi lungă la birou, și am încercat să-i răspund calm, deși simțeam cum mă încing de nervi.

— Nu l-am văzut de luni bune. Poate l-ai pus tu altundeva…

— Nu, Vlad! Nu l-am mutat! Și nu e singurul lucru care lipsește. Ai observat că lipsesc și niște bani din portofelul meu? Și parfumul acela scump pe care mi l-ai luat de ziua mea?

Am simțit cum mă strânge stomacul. Nu era prima dată când Irina îmi spunea că lipsesc lucruri din casă. La început am crezut că uităm noi pe unde le punem sau poate le-am pierdut prin casă. Dar acum era prea mult. Prea des. Prea evident.

Am încercat să dau vina pe stres, pe oboseală, pe orice altceva decât pe cineva apropiat. Dar nu puteam să nu mă gândesc la sora mea, Ana, care venea des pe la noi cu soțul ei, Marius, și băiețelul lor de doi ani. Ana mereu se plângea că nu le ajung banii, deși Marius lucra ca șofer la o firmă de curierat și nu câștiga rău deloc. De fiecare dată când veneau, găseau motive să stea cât mai mult, iar Ana mă ruga mereu să-i împrumut bani. Refuzam politicos, știind că nu-i voi mai vedea niciodată înapoi.

— Vlad, trebuie să facem ceva! Nu mai pot trăi cu sentimentul ăsta că cineva ne fură din casă! a spus Irina hotărâtă.

A doua zi am cumpărat două camere mici de supraveghere și le-am montat discret: una în sufragerie, alta pe holul care ducea spre dormitor. Am simțit o rușine amară făcând asta, dar nu mai aveam încredere în nimeni.

Au trecut două săptămâni până când am avut ocazia să verific imaginile. Într-o seară, după ce Ana și Marius au plecat de la noi, Irina a venit la mine cu ochii mari:

— Vlad… trebuie să vezi asta!

Am dat play la înregistrare. Pe ecran se vedea clar cum Ana, în timp ce eu eram ocupat cu copilul lor în sufragerie, intra tiptil în dormitorul nostru. A deschis sertarul Irinei, a scotocit rapid și a băgat ceva în buzunar. Apoi s-a uitat peste umăr și a ieșit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mi s-a făcut rău. Sora mea… Sora mea fura din casa mea! Am simțit cum mi se prăbușește tot universul. Am stat minute bune fără să spun nimic, doar cu privirea pierdută în monitor.

— Ce facem acum? m-a întrebat Irina încet.

Nu știam ce să răspund. Cum să-i spun Anei? Cum să-i spun mamei noastre? Ce va zice familia? Dar dacă nu spun nimic, cum pot să mai am încredere în ea?

A doua zi am chemat-o pe Ana la noi sub pretextul că vreau să discutăm ceva important. A venit singură, cu ochii obosiți și privirea vinovată.

— Ce s-a întâmplat, Vlad?

Am pus laptopul pe masă și am dat play la filmare. Ana a început să plângă înainte să se termine secvența.

— Îmi pare rău… Nu știu ce-a fost în capul meu… Marius nu știe nimic… Am avut nevoie de bani pentru rate… pentru copil…

— De ce n-ai spus adevărul? De ce ai ales să furi?

— Mi-a fost rușine… Știam că nu mă mai ajuți… Și nu voiam să știe Marius…

Irina a ieșit din cameră plângând. Eu am rămas cu Ana, încercând să-mi adun gândurile.

— Ana, nu pot să trec peste asta ușor. Ești sora mea, dar ai trecut o linie pe care nu credeam că o vei trece vreodată.

A plecat fără să mai spună nimic. În zilele următoare mama m-a sunat plângând:

— Vlad, ce i-ai făcut Anei? De ce nu vorbești cu ea? Ce s-a întâmplat?

N-am avut curajul să-i spun adevărul mamei. Încercam să-mi găsesc liniștea, dar nu reușeam. Irina era distantă, eu eram mereu nervos și tensionat. Familia noastră era distrusă de un secret pe care nu știam dacă e bine sau nu să-l spun mai departe.

Au trecut luni până când Ana mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău pentru tot. Am început terapie. Sper să mă ierți într-o zi.”

M-am uitat lung la telefon și am simțit cum mă apasă o greutate pe suflet. Oare cât de mult putem ierta în numele familiei? Și când e momentul să punem limite chiar și celor pe care îi iubim cel mai mult?