Singurătatea de după cincizeci de ani: Povestea Mariei

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Doru! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își împacheta ultimele haine în valiză. Era o seară rece de noiembrie, iar în bucătărie mirosea a ceai de tei și a trădare. Doru nu se uita la mine. — Maria, nu mai are rost să ne mințim. Eu… eu am nevoie de altceva. Nu e vina ta.

Așa a început sfârșitul vieții mele așa cum o știam. Aveam cincizeci de ani, douăzeci și șapte de ani de căsnicie și doi copii mari, plecați deja la casele lor. Mă simțeam ca o casă părăsită, cu ferestrele sparte și pereții goi. Doru pleca pentru o femeie cu douăzeci de ani mai tânără, o colegă de la birou, pe care o văzusem o singură dată la o petrecere de Crăciun. Atunci mi s-a părut drăguță și politicoasă. Acum mi se părea că mi-a furat viața.

În primele zile după plecarea lui, am trăit ca într-o ceață groasă. Mă trezeam dimineața și întindeam mâna spre partea lui de pat, doar ca să simt cearșaful rece. Îmi făceam cafeaua pentru doi din obișnuință și apoi aruncam jumătate la chiuvetă. Vecina mea, doamna Stanciu, mă privea cu milă când mă vedea la piață. — Lasă, mamă, că bărbații toți sunt la fel! Dar tu ești încă tânără!

Tânără? La cincizeci de ani? Când ridurile îmi brăzdau fața și părul mi se încărunțise pe furiș? Când copiii mă sunau doar să mă întrebe dacă am plătit întreținerea sau dacă am nevoie de ceva din supermarket?

Fiica mea, Ioana, a venit într-o duminică să mă vadă. — Mamă, trebuie să mergi mai departe! Poate te apuci de ceva nou… pictură, dansuri… orice! Dar eu nu voiam nimic. Voiam doar să nu mă fi părăsit Doru. Seara, când casa era goală și televizorul bâzâia pe fundal, plângeam în pernă ca un copil pedepsit.

Într-o zi, la farmacie, am întâlnit-o pe Lidia, o fostă colegă de liceu. — Maria! Ce faci? Nu te-am mai văzut de ani buni! Am schimbat câteva vorbe și am ajuns să-i povestesc totul. Ea m-a privit cu ochii umezi: — Știi că și pe mine m-a lăsat soțul? Acum doi ani. Am crezut că mor atunci… dar uite-mă! Am început să merg la cursuri de ceramică și am cunoscut oameni noi. Poate vii și tu!

Am acceptat invitația ei mai mult din politețe decât din curiozitate. Prima dată când am intrat în atelierul acela micuț din cartierul Cotroceni, am simțit un nod în gât. Oameni necunoscuți, râsete stridente, miros de lut umed. Dar Lidia m-a tras lângă ea și mi-a pus în mână o bucată de lut: — Hai, încearcă!

Cu timpul, mâinile mele au început să prindă din nou viață. Modelam farfurii stângace sau vaze strâmbe, dar pentru prima dată după mult timp simțeam că fac ceva doar pentru mine. Într-o seară, la finalul cursului, Lidia mi-a spus: — Maria, ai început să zâmbești din nou!

Dar acasă mă aștepta tot singurătatea. Sâmbetele erau cele mai grele. Înainte găteam pentru toată familia: ciorbă de perișoare, sarmale sau plăcintă cu mere. Acum nu mai avea rost să gătesc doar pentru mine. Odată am încercat să-l sun pe Doru. Vocea lui era rece: — Maria, te rog… nu-mi face viața mai grea decât este deja.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Am început să evit oamenii din bloc; nu voiam să răspund la întrebările lor indiscrete sau la privirile pline de compasiune. Uneori mă gândeam că poate așa meritam; poate nu am fost destul de bună soție sau destul de frumoasă.

Într-o zi, fiul meu Vlad a venit pe neașteptate cu nepoțica mea, Ana. Fetița a alergat spre mine: — Bunico! Mi-e dor de tine! Am simțit cum inima mi se umple din nou de lumină. Am petrecut toată ziua împreună; am desenat, am făcut clătite și am râs până târziu.

După ce au plecat, am stat mult timp pe balcon privind luminile orașului. Mi-am dat seama că viața mea nu s-a terminat odată cu plecarea lui Doru. Poate că nu voi mai iubi niciodată așa cum l-am iubit pe el, dar pot învăța să mă iubesc pe mine însămi.

Într-o seară, la atelierul de ceramică, un domn pe nume Mircea m-a invitat la o cafea după curs. Am ezitat mult înainte să accept. Încercam să-mi imaginez cum ar fi să încep o nouă poveste la vârsta mea… Dar Mircea era blând și răbdător; vorbea despre cărți vechi și excursii prin munți.

Nu știu dacă voi avea curajul să iubesc din nou sau dacă vreau asta cu adevărat. Dar știu sigur că nu vreau să-mi trăiesc restul vieții închisă în trecut.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât valorează fericirea noastră după ce copiii cresc și bărbații pleacă? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne reinventăm… Sau este?