Nu am mamă: Povestea lui Damian și a absenței care doare

— Damian, vino să-ți iei geaca! E frig afară, nu ieși așa!
Vocea bunicii răsuna din bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. M-am uitat la ea fără chef, cu ochii încă umflați de la plânsul din noaptea trecută. Aveam zece ani și nu-mi mai aminteam cum era să te strige mama la masă. Bunica încerca să umple golul, dar nu reușea decât să-mi amintească și mai tare că mama nu e aici.

— Nu-mi trebuie geaca, lasă-mă! am răspuns printre dinți, trântind ușa.
Am ieșit în curte, unde frigul de noiembrie mă izbi în față. M-am așezat pe banca veche de lângă gard și am privit strada pustie. În fiecare seară, când bunica aprindea lumina din hol, speram că o să văd silueta mamei apărând pe poartă. Dar nu venea niciodată.

Când aveam patru ani, tata a plecat. Nu știu exact de ce. Am auzit doar certuri, uși trântite și apoi liniște. Mama a rămas singură cu mine și cu grija zilei de mâine. După un an, a venit într-o seară și mi-a spus:

— Damian, trebuie să plec în Italia. O să-ți fie bine cu bunica, promit. O să-ți trimit bani și jucării.

Am plâns atunci până am adormit. N-am înțeles nimic din ce se întâmpla. Bunica m-a luat în brațe și mi-a spus că mama face asta pentru mine. Dar eu nu voiam bani sau jucării. Voiam doar să mă țină cineva de mână când adorm.

Anii au trecut greu. La grădiniță, toți copiii veneau cu mamele lor la serbare. Eu eram mereu cu bunica. Învățam poezii împreună, ea îmi cosea costumul popular și îmi făcea pachet pentru excursii. Dar când vedeam ceilalți copii cum aleargă în brațele mamelor lor, simțeam un gol care mă sufoca.

În clasa întâi, am avut prima criză de nervi la școală. Doamna învățătoare m-a întrebat de ce nu vine mama la ședințe. Am izbucnit:

— Pentru că nu am mamă!
Toată clasa s-a uitat la mine ciudat. M-am simțit mic și rușinat. Acasă, bunica m-a strâns tare la piept.

— Damian, mama ta te iubește. Muncește pentru tine.

— Dacă mă iubește, de ce nu e aici? am întrebat-o printre lacrimi.

Bunica n-a știut ce să-mi răspundă.

Au trecut anii. Mama suna o dată pe săptămână, la telefonul fix. Îmi spunea mereu aceleași lucruri:

— Damian, ai grijă de tine! Fii cuminte! O să vin curând acasă!

Dar „curând” nu venea niciodată. Am început să nu-i mai răspund la telefon. Îi lăsam bunicii grija conversațiilor stânjenitoare.

În liceu, am devenit rebel. Ieșeam cu băieții pe stradă, chiuleam de la ore și mă certam des cu bunica. Într-o seară, după ce m-am întors târziu acasă, bunica m-a așteptat în prag:

— Damian, nu mai pot! Eu nu sunt mama ta!

— Știu! am urlat la ea. Nici nu vreau să fii!

Am trântit ușa camerei și am plâns până dimineața.

Într-o zi de primăvară, când aveam 19 ani și mă pregăteam să dau Bac-ul, mama s-a întors acasă. Am găsit-o în bucătărie, stând stingheră la masă, cu ochii roșii de plâns.

— Damian… am venit să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să o văd. Nu voiam să-i aud explicațiile.

— Ce vrei să vorbim? Ai lipsit toată viața mea!
Ea a început să plângă.

— Știu că am greșit… Am vrut doar să-ți fie bine…

— Nu-mi trebuie nimic de la tine! Nu am mamă!

M-am ridicat și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi.

Au trecut luni de atunci. Mama încă încearcă să mă caute, îmi trimite mesaje și încearcă să repare ceva ce eu simt că e iremediabil stricat. Bunica s-a stins între timp, iar casa e mai goală ca niciodată.

Uneori mă gândesc dacă aș putea s-o iert pe mama. Dacă aș putea să-i spun că mi-a lipsit atât de mult încât am ajuns să cred că nu merit iubire. Dar apoi îmi amintesc toate serile în care am adormit singur și toate zilele în care am privit poarta goală.

Oare chiar putem ierta absența celor care ar fi trebuit să ne fie aproape? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?