Nu era fiul lui, deci nu voia să-și piardă timpul sau banii cu el

— Nu ești obligat să faci nimic pentru el, Radu. Nu e sângele tău! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz.

Am rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului. În camera cealaltă, Vlad, băiatul de opt ani pe care îl credeam al meu, își făcea temele. Îi auzeam vocea subțire citind cuvinte din abecedar. Mi se părea că fiecare literă pe care o rostea mă lovea în piept.

— Tata, pot să vin la tine? a întrebat el timid, fără să știe ce furtună se dezlănțuia în sufletul meu.

— Nu acum, Vlad, am răspuns, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

Totul începuse cu două luni în urmă, când Ana, soția mea, a recunoscut printre lacrimi că Vlad nu era fiul meu biologic. O aventură scurtă, o greșeală pe care a ascuns-o ani de zile. Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am vrut să urlu, să fug, să mă ascund de toți și de toate. Dar Vlad… Vlad era acolo, cu ochii lui mari și încrezători, cerându-mi doar să fiu tatăl lui.

— Radu, trebuie să te gândești la tine! a insistat tata. Ai muncit toată viața pentru cariera ta. Nu te lega la cap cu problemele altora!

Mi-am amintit de copilăria mea. Tata mereu a pus munca pe primul loc. Eu eram doar un proiect secundar pentru el. Poate de aceea am vrut atât de mult să fiu altfel pentru Vlad.

În zilele ce au urmat, Ana a încercat să repare ce se putea repara.

— Radu, te rog… Vlad are nevoie de tine. Știu că am greșit, dar el nu are nicio vină.

— Cum ai putut să-mi faci asta? am întrebat-o într-o noapte târzie, când Vlad dormea deja.

— Am fost slabă… eram singură… Tu erai mereu la serviciu…

Adevărul era că și eu fusesem absent. Munca devenise refugiul meu. Poate că și eu greșisem față de Ana. Dar Vlad? El nu avea nicio vină.

Într-o zi, l-am găsit pe Vlad plângând în camera lui.

— De ce nu mai vii la mine la școală? De ce nu mai râzi cu mine?

Am simțit cum mi se rupe inima. M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Vlad, orice s-ar întâmpla… eu sunt aici pentru tine.

Dar nu era atât de simplu. Tata insista să mă despart de Ana și să-l las pe Vlad.

— Radu, gândește-te! Dacă nu e sângele tău, nu ești dator cu nimic!

M-am certat cu tata ca niciodată până atunci. I-am spus că sângele nu e totul. Că dragostea se construiește zi de zi.

— Dacă pleci acum, vei regreta toată viața! i-am strigat.

— Vei vedea că am dreptate! mi-a răspuns el cu răceală.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colegii mă priveau ciudat; știau că ceva nu e în regulă. Șeful m-a chemat într-o zi la el:

— Radu, ai nevoie de o pauză? Ai grijă de tine…

Dar cum să am grijă de mine când familia mea se destrăma?

Într-o seară, Ana mi-a spus:

— Dacă vrei să pleci… nu te voi opri. Dar Vlad te va aștepta mereu.

Am privit-o lung. Îmi era teamă să iau o decizie. Să rămân? Să plec? Să ascult vocea tatălui meu sau inima mea?

Într-o noapte, am visat că Vlad mă striga dintr-un întuneric dens:

— Tata! Nu mă lăsa!

M-am trezit transpirat și cu lacrimi în ochi. Atunci am știut ce trebuie să fac.

A doua zi dimineață, am intrat în camera lui Vlad și l-am trezit ușor.

— Vlad… vrei să mergem împreună în parc?

Ochii lui s-au luminat instantaneu.

— Da! Chiar mergem?

În parc, l-am privit cum aleargă printre frunze uscate. Am simțit că nimic nu contează mai mult decât zâmbetul lui.

Când am ajuns acasă, tata m-a sunat din nou:

— Ai luat o decizie?

— Da, tata. Rămân cu Vlad. El e fiul meu, chiar dacă nu avem același sânge.

Tata a tăcut lung la telefon.

— Faci o greșeală…

Poate că da. Poate că nu. Dar știam că pentru Vlad eram singurul tată pe care îl avea.

Anii au trecut greu. Relația cu Ana s-a schimbat; nu mai era la fel ca înainte. Dar pentru Vlad am rămas acolo. L-am dus la școală, l-am ajutat la teme, i-am fost alături la fiecare pas important.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am sacrificat prea mult din mine pentru un copil care nu-mi poartă numele și sângele. Dar apoi îl văd pe Vlad cum mă îmbrățișează și îmi spune „te iubesc, tata”, și știu că dragostea adevărată nu ține cont de biologie.

Oare câți dintre noi alegem inima în locul sângelui? Și câți avem curajul să rămânem atunci când totul pare pierdut?