Între datorie și iubire: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Matildei răsună spartă, ca un geam crăpat de grindină, în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. E ora 7 dimineața și deja plânge. Ține în brațe copilul, care urlă de foame, iar ochii ei sunt roșii de nesomn. Eu stau la masă, cu ceaiul în față, și simt cum inima mi se strânge ca o cârpă udă.

— Matilda, hai, lasă-l la mine două minute. Du-te și fă un duș, te rog. — Încerc să-i vorbesc blând, dar vocea mi se frânge de oboseală. De două luni suntem doar noi două cu cel mic. Radu, ginerele meu, vine târziu acasă și pleacă devreme. Când vine, nu vorbește. Când vorbește, țipă.

Matilda îmi pune copilul în brațe cu un gest mecanic și dispare în baie. Îl legăn ușor pe Vlad și mă uit la poza de pe perete: eu și soțul meu, Ion, la botezul Matildei. Zâmbim larg, tineri și plini de speranță. Acum Ion e mai mult plecat la țară, la părinții lui bolnavi. Eu am rămas aici să-mi țin familia pe linia de plutire.

Într-o zi, când Matilda a adormit pe canapea cu copilul la piept, Radu a intrat în casă trântind ușa.

— Nu mai suport! — a urlat el. — Nu mai pot să trăiesc așa! Vreau liniște! Vreau să dorm! Vreau să fiu bărbat, nu bonă!

Am simțit cum mă ia cu amețeală. M-am ridicat încet și am încercat să-l calmez:

— Radu, te rog… E greu pentru toți. Dar Matilda are nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

El m-a privit cu ură:

— Matilda are nevoie de psiholog! Nu de mine! Eu nu mai pot!

A doua zi a plecat. A spus că se mută la maică-sa „până se liniștesc lucrurile”. Dar nu s-a mai întors nici după o săptămână.

Matilda s-a prăbușit. Nu mai mânca, nu mai dormea. Plângea în fiecare noapte, iar eu stăteam lângă ea ca o umbră. Îi aduceam supă, îi spălam hainele, îi legănam copilul. Mă simțeam vinovată: poate am greșit undeva? Poate am crescut-o prea răsfățată? Poate nu i-am arătat destul cum e să fii puternică?

Într-o seară, Ion m-a sunat:

— Elena, nu poți să te sacrifici la nesfârșit pentru ea! Are 28 de ani! Trebuie să-și asume viața!

Am tăcut. Cum să-i explic că pentru mine Matilda e tot copilul acela mic pe care l-am ținut în brațe după ce am născut târziu, la 39 de ani? Că nu pot s-o las să se prăbușească?

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să șușotească:

— Ai auzit? Radu a plecat… Săraca Matilda… Dar și Elena asta, prea o cocoloșește!

M-am simțit judecată din toate părțile. La magazin, la farmacie, la biserică. Toți aveau o părere despre cum ar trebui să-mi cresc fata și nepotul.

Într-o dimineață ploioasă, Matilda a venit la mine în bucătărie:

— Mamă… cred că trebuie să divorțez. Nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Vlad să crească într-o casă plină de urlete.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar am strâns-o în brațe și i-am spus:

— Dacă asta vrei tu… eu sunt aici. O să ne descurcăm împreună.

A început procesul de divorț. Radu a venit doar ca să semneze hârtiile. Nici măcar nu s-a uitat la copil.

După divorț, Matilda s-a închis în ea. Nu voia să iasă din casă, nu voia să vorbească cu nimeni. Eu făceam totul: cumpărături, gătit, curățenie, copilul… Uneori mă simțeam ca o fantomă care trăiește viața altcuiva.

Într-o zi am cedat:

— Matilda! Trebuie să faci ceva! Nu poți sta așa toată viața! Vlad are nevoie de tine! Eu… eu nu mai pot!

A izbucnit în plâns:

— Mamă… nu știu cine sunt fără el! M-am pierdut… Uite-mă cum arăt! Sunt grasă, obosită… Cine m-ar mai vrea?

Am luat-o de mână:

— Ești frumoasă! Ești puternică! Dar trebuie să vrei tu să te ridici!

Am început să ieșim împreună la plimbare prin parc cu Vlad. Încet-încet, Matilda a început să zâmbească din nou. A mers la psiholog — greu, cu teamă — dar după câteva ședințe parcă s-a luminat la față.

Ion a venit acasă pentru câteva zile și ne-am certat rău:

— Elena, tu nu vezi că te distrugi? Când ai avut grijă ultima dată de tine?

L-am privit lung:

— Dacă nu eu… atunci cine? Cine are grijă de Matilda și Vlad?

A dat din cap și a plecat iar la țară.

Au trecut luni de zile până când Matilda a început să caute un job part-time online. A început să se aranjeze puțin, să-și cumpere o rochie nouă din banii ei puțini. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă… cred că pot să fiu din nou eu însămi. Dar fără tine n-aș fi reușit niciodată.

Am plâns amândouă în bucătărie.

Acum Vlad are un an și jumătate. Matilda merge la serviciu câteva ore pe zi și îl lasă cu mine. Eu sunt obosită, dar fericită că am reușit să trecem peste iadul ăsta împreună.

Uneori mă întreb: Oare am făcut bine că m-am sacrificat atât? Sau poate trebuia s-o las pe Matilda să cadă și să se ridice singură? Ce înseamnă cu adevărat să fii mamă în România de azi? Voi ce credeți?