Între două lumi: Povestea mea despre dragoste, familie și alegeri imposibile

— Nu vreau să mă însor, Ana! Nu acum! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, spartă doar de ploaia care bătea în geam. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii.

— Dar… sunt însărcinată, Radu. Ce vrei să fac? am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. El s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe nervos prin cameră.

— Nu e momentul potrivit! Nici nu știu dacă vreau să fiu tată acum. Mama are dreptate, nu suntem pregătiți. Și tu știi asta!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Îl iubeam pe Radu de trei ani, iar vestea sarcinii fusese un șoc pentru amândoi, dar eu simțeam deja o legătură cu copilul din mine. Nu puteam să-l las singur.

A doua zi, am mers la părinții lui Radu. Mama lui, doamna Mariana, m-a privit cu răceală.

— Ana, dragă, nu ești prima fată care rămâne însărcinată. Dar nu poți forța un bărbat să se însoare doar pentru că a apărut un copil. Gândește-te bine ce vrei să faci.

Simțeam cum mă sufoc. În mintea mea răsunau vorbele mamei mele: „Să nu ajungi niciodată să fii singură cu un copil!” Dar eu nu voiam să fiu singură. Voiam o familie.

Tatăl lui Radu, domnul Ion, a intrat în sufragerie cu pași apăsați.

— Ce-i asta? Voi chiar nu vedeți că fata asta suferă? Radu, ai făcut un copil, trebuie să-ți asumi!

Radu a dat din umeri, evitând privirea tatălui său.

— Nu vreau să mă însor doar pentru că așa trebuie. Nu vreau să ajung ca voi!

O tăcere grea s-a lăsat peste noi. Domnul Ion s-a uitat la mine cu milă și mi-a spus încet:

— Ana, dacă ai nevoie de ceva… eu sunt aici.

Am plecat acasă cu sufletul făcut bucăți. Mama m-a găsit plângând pe pat.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Știam că băiatul ăsta nu e de tine… Dar acum trebuie să fii tare pentru copilul tău. Noi te vom ajuta.

Tata a intrat în cameră și a ascultat totul fără să spună nimic. La final, a zis doar:

— Dacă Radu nu vrea să fie bărbat, nu-l putem forța. Dar tu nu ești singură.

Zilele au trecut greu. Radu venea din ce în ce mai rar pe la mine. Îmi scria mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Ai nevoie de ceva?” Dar nu vorbea niciodată despre viitorul nostru.

Într-o seară, când eram deja în luna a treia de sarcină, Radu a venit la mine acasă. Era palid și obosit.

— Ana… am vorbit cu mama. Ea zice că dacă mă însor acum îmi stric viața. Că o să regret toată viața dacă fac pasul ăsta din obligație.

— Și tu ce simți? am întrebat cu voce tremurată.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu știu… Mi-e frică. Mi-e frică să nu te rănesc și mai tare dacă mă forțez să fac ceva ce nu simt acum.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am început să plâng în hohote.

— Și eu? Și copilul nostru? Ce facem?

Radu s-a ridicat și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură în întuneric, cu mâna pe burtică și cu sufletul gol.

În zilele următoare, domnul Ion m-a sunat de câteva ori. Mi-a adus fructe și mi-a spus că el va avea grijă de nepotul lui, indiferent de ce decide Radu.

Mama lui Radu însă m-a evitat complet. La biserică am auzit șoapte: „Ai auzit? Fata Mariei e gravidă și băiatul nici nu vrea s-o ia!”

Am început să mă gândesc serios la viitorul meu. Să păstrez copilul? Să încerc să-l conving pe Radu? Să plec din oraș?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama lui Radu —

— Nu poți cere unui om să-și sacrifice viața pentru o greșeală! mi-a strigat ea.

— Greșeală? Copilul meu e o greșeală?

— Nu copilul! Situația! Trebuia să fii mai atentă!

Am ieșit trântind ușa și am fugit spre parc. Am stat pe o bancă ore întregi, privind copiii care se jucau și mamele care îi priveau cu dragoste. Mi-am dat seama că nu pot trăi viața altora. Că trebuie să aleg pentru mine și pentru copilul meu.

Când am ajuns acasă, mama m-a privit lung:

— Ai hotărât?

Am dat din cap.

— Da. Voi păstra copilul. Și dacă Radu nu vrea să fie lângă noi… asta e. Dar eu o să fiu o mamă bună.

În lunile care au urmat, am simțit sprijinul părinților mei și al domnului Ion. Radu a venit la naștere, dar era distant. A plâns când și-a ținut fiica în brațe prima dată, dar apoi a plecat repede.

Acum sunt mamă singură. Viața nu e ușoară — lumea încă vorbește, iar uneori mă simt copleșită de responsabilitate și singurătate. Dar când îmi privesc fetița dormind liniștită lângă mine, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: oare câte femei trec prin asta în România? Oare când vom învăța să ne susținem unii pe alții fără judecată? Ce ați face voi în locul meu?