Umbrele Tăcerii: Povestea unei Mame Îngrijorate

— Mama, nu pot să-i spun încă. Nu acum.

Vocea Anei tremura, iar ochii ei, de obicei atât de vii, erau acum umbriți de teamă. Stătea pe marginea patului din camera copilăriei, cu mâinile strânse pe abdomenul abia rotunjit. Eu, Maria, o priveam neputincioasă, încercând să-mi adun gândurile. În bucătărie, ceaiul fierbea uitat pe aragaz, iar în casă plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele ei.

Totul s-a întâmplat atât de repede. În urmă cu două săptămâni, Ana a venit acasă cu geanta în mână și lacrimi în ochi. Nu a spus nimic la început. Doar s-a așezat la masă și a început să plângă. Eu și soțul meu, Gheorghe, ne-am privit îngrijorați. Știam că între ea și Radu, soțul ei, lucrurile nu mai mergeau bine de ceva vreme. Dar nu bănuiam că va ajunge aici.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat-o atunci.

— Nu mai pot, mama. Nu mai pot să trăiesc acolo. Radu… nu mă mai ascultă, nu mă mai vede. Totul e despre el și serviciu. Mă simt invizibilă.

Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns. Nu am întrebat mai mult. Am știut că va vorbi când va fi pregătită.

A doua zi dimineață, când am intrat în camera ei să-i duc cafeaua, am găsit-o privind pe fereastră, cu mâna pe burtică.

— Mama… sunt însărcinată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat ceașca pe noptieră și m-am așezat lângă ea.

— Știe Radu?

A dat din cap că nu.

— Și ai de gând să-i spui?

— Nu știu… Nu știu dacă vreau să mă întorc la el. Nu știu dacă vreau să crească încă un copil într-o casă unde nu există iubire.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă între tăcere și adevăr. Gheorghe a încercat să nu se bage prea mult, dar îl vedeam cum oftează greu seara la televizor. Fratele Anei, Vlad, a venit într-o seară și a izbucnit:

— Nu poți să fugi la nesfârșit! Trebuie să-i spui lui Radu! E tatăl copilului!

Ana a început să plângă din nou. Eu m-am trezit prinsă la mijloc între copii mei, între dorința de a-mi proteja fata și nevoia de a face ceea ce e corect.

În sat deja se șușotea. Vecina de peste drum m-a întrebat într-o zi:

— Ce face Ana? S-a certat cu bărbat-su? Am văzut că stă numai pe acasă…

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar știam că nu putem ascunde la nesfârșit adevărul.

Într-o seară ploioasă, Ana s-a prăbușit în brațele mele:

— Mi-e frică, mama! Dacă îi spun și mă obligă să mă întorc? Dacă nu vrea copilul? Dacă… dacă mă urăște?

Am mângâiat-o pe păr și i-am șoptit:

— Orice ar fi, eu sunt aici pentru tine. Dar adevărul trebuie spus. Pentru tine, pentru copilul tău… pentru liniștea ta.

În zilele următoare am încercat să o conving blând:

— Ana, gândește-te la viitorul tău. La viitorul copiilor tăi. Oricât de greu ar fi acum, minciuna sau tăcerea nu vor face decât să te apese mai tare.

Dar Ana era prinsă între două lumi: cea în care voia să fie mamă singură și cea în care spera ca Radu să se schimbe.

Într-o dimineață, Vlad a venit hotărât:

— Dacă nu-i spui tu, îi spun eu!

Ana s-a ridicat brusc:

— Nu! E viața mea! Eu trebuie să decid!

Am simțit cum tensiunea crește între ei. Gheorghe a intervenit:

— Liniștiți-vă! Nu ajutăm cu nimic dacă ne certăm între noi.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la greșelile mele ca mamă, la momentele când poate am judecat prea aspru sau am fost prea protectoare. M-am rugat pentru înțelepciune.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana scriind o scrisoare. M-a privit cu ochii roșii de plâns:

— O să-i spun. Dar nu pot față în față… încă nu pot.

A trimis scrisoarea prin Vlad la Radu. Zilele care au urmat au fost un calvar de așteptare și incertitudine. Radu nu a răspuns imediat. Când în sfârșit a venit la noi acasă, era palid și abătut.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai plecat fără să-mi dai o șansă?

Ana a izbucnit:

— Pentru că mi-era frică! Pentru că nu mai suportam să fiu singură lângă tine!

Au urmat ore întregi de discuții, lacrimi și reproșuri. Dar ceva s-a schimbat atunci: pentru prima dată după mult timp, au vorbit sincer unul cu altul.

Radu a plecat târziu în noapte. Nu știm încă ce va urma. Poate vor încerca din nou, poate nu. Dar știu că adevărul spus la timp poate vindeca răni adânci.

Mă uit la Ana și mă întreb: oare am făcut bine că am împins-o spre adevăr? Sau ar fi trebuit să o las să decidă singură?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Cât de mult ar trebui o mamă să intervină în viața copiilor ei?