De ce nu pot să-mi las fiica să divorțeze: Povestea unei mame care nu știe să renunțe

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea palmele pe genunchi, evitându-mi privirea. Era târziu, ploua mărunt afară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe chipul ei. — Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. Vlad nu mă mai ascultă, nu mă mai vede. Sunt invizibilă în casa mea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar acum părea hotărâtă. M-am ridicat brusc de pe scaun și am început să mă plimb prin bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem ca mamă?

Irina a crescut într-o familie în care banii au fost mereu o problemă. Tatăl ei, Marian, era genul de om care aducea acasă tot ce câștiga și tot ce putea lua de la alții. Nu ne-a lipsit niciodată pâinea de pe masă, dar nici liniștea. Certurile erau la ordinea zilei, iar eu am încercat mereu să-i ofer Irinei altceva: stabilitate, siguranță, un viitor fără griji materiale. Poate de aceea, când l-a cunoscut pe Vlad — tânăr, ambițios, cu afaceri în creștere — am simțit că visul meu pentru ea se împlinește.

— Irina, gândește-te bine! Familia ta pare ideală. Vlad muncește mult pentru voi, copiii sunt sănătoși, aveți tot ce vă trebuie. Tu nu vezi cât de norocoasă ești? am spus cu voce joasă, aproape rugătoare.

Ea a oftat și s-a ridicat de la masă. — Mamă, tu vezi doar ce vrei să vezi. Vlad nu e acasă niciodată. Când vine, e obosit sau nervos. Nu vorbim decât despre facturi și grădiniță. Mă simt singură chiar și când suntem împreună.

Am vrut să-i spun că toate femeile trec prin asta la un moment dat. Că așa e viața de familie: compromisuri, răbdare, sacrificii. Dar m-am oprit. Mi-am amintit cum mă simțeam eu când Marian venea acasă târziu și nu mă întreba niciodată cum mi-a fost ziua. Cum mă uitam la Irina dormind și îmi promiteam că ea va avea altceva.

— Și copiii? Ce le vei spune? Cum îi vei crește singură? am întrebat-o, încercând să o fac să se răzgândească.

— O să le spun adevărul. Că uneori oamenii mari nu se mai iubesc și că e mai bine să fie fericiți separat decât triști împreună.

M-am simțit atacată. Era ca și cum îmi spunea mie că am greșit rămânând cu Marian atâția ani. Am început să plâng fără să vreau.

— Mamă… nu vreau să te rănesc. Dar nu pot trăi viața ta. Eu vreau altceva pentru mine și pentru copiii mei.

Am tăcut mult timp după aceea. Irina s-a dus la ea în cameră, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. Am început să-mi amintesc toate momentele în care am pus presiune pe ea: când i-am spus că trebuie să-și găsească un bărbat serios, când am criticat-o pentru că visa la altceva decât la stabilitate financiară, când i-am spus că dragostea trece dar banii rămân.

A doua zi dimineață m-am dus la ea cu cafeaua în mână. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Irina… Poate ai dreptate. Poate eu nu știu cum e să fii fericită cu adevărat. Dar mi-e frică pentru tine. Mi-e frică să nu ajungi ca mine: singură într-o casă plină de lucruri dar goală de iubire.

Ea m-a luat de mână și mi-a zâmbit trist.

— Mamă, tocmai de asta trebuie să plec. Ca să nu ajung ca tine.

Au trecut câteva luni de atunci. Irina a început procedurile de divorț, iar Vlad a reacționat exact cum mă așteptam: furios, confuz, acuzator. Socrii mei au sunat-o pe Irina și au certat-o că distruge familia. Prietenele ei s-au împărțit: unele au susținut-o, altele au judecat-o aspru.

Eu? Eu încă mă lupt cu mine însămi. În fiecare zi mă întreb dacă am făcut bine insistând atâta timp ca ea să rămână într-o relație care o făcea nefericită doar pentru că părea ideală din afară. Mă uit la nepoții mei și mă gândesc dacă vor suferi mai mult din cauza divorțului sau ar fi suferit mai mult văzându-și mama tristă toată viața.

Poate că Irina are dreptate: fericirea nu se măsoară în bani sau în aparențe. Poate că trebuie să avem curajul să ne rupem din tiparele vechi ca să putem construi ceva nou.

Dar oare cât de mult avem voie să ne proiectăm propriile frici asupra copiilor noștri? Și când e momentul să-i lăsăm să-și trăiască viața după regulile lor?